Visători cu plumb în ochi

 Ne-am sinucis nopțile una câte una, prea egoiste să le schimbăm la amanet pentru zile mai bune. Eu eram albă și îți cunoșteam fiecare semn al exclamării, tu erai neagră și mă iubeai orbește cum își iubește un cățel salvatorul. Ne purtam pe brațe într-o lume verticală și visam cu ochii deschiși la shoturi de tequila și apusuri pe acoperișuri solitare.
 Mergeam în sens contrar, dădeam coate trecătorilor, râdeam de propria nebunie, ca-ntr-un videoclip cu lesbiene frumoase, iar totul era perfect.

Eram perfectă, fiindcă te aveam pe tine. Ți-am scris în repetate rânduri din acea noapte, dar nu mi-ai răspuns, ca și cum din toată povestea au rămas doar trei puncte de suspensie printre care încă te caut. Zilele trecute te-am zărit la Romană, nu mai era brunetă și nici singură. Tristețea din priviri dispăruse, zâmbeai strâmb și erai ca celelalte o mie. Iar eu...eu încă te descriam ca pe iubirea vieții tuturor, lipind afișe pe garduri de țară, de teamă să nu te găsească cineva înaintea mea.

În nopțile singuratice, invoc cea mai frumoasă parte a poveștii, cea de la mijloc. Am stabilit împreună că începuturile și sfârșiturile sunt cele mai urâte; răsfoiam cărțile în sens invers, vedeam filme de la jumate, treceam peste preludiu, ne trezeam în toiul zilei și ne iubeam cu entuziasmul jumătății de măsură. Iar visurile, ei bine, visurile erau atât de irealizabile încât simpla lor amintire ne făcea să zâmbim.

 Am ajuns însă la sfârșit. Știai cât urăsc finalurile fericite și ai plecat în căutarea altor visători cu plumb în ochi, doar de dragul alternosferei, lăsându-mă să creez patetic alte nopți de insomnie.