Orașul Fantomă

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv.

Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.

 Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptite în jurul unei mese slab luminate sau în gări cu trenuri fără destinații precise, așa că au decis să vadă cu ochii lor vestitul orășel.

De cum au intrat în gară, cerul a prins o culoare sângerie de continuu asfințit, aerul s-a rarefiat, iar șinele de tren, tăiate și curbate în sus, păreau că s-au oprit la capătul lumii.

 Au pășit cu teamă pe peron, unde doi copii se jucau cu o minge improvizată și i-au întrebat cum se ajunge spre centru.

-  Nu există centru aici! au răspuns în cor, fără să-i privească.

Atunci femeia și-a luat geanta și am pornit într-o direcție aleatorie:

-  Nu uita, aici totul e o minciună! a strigat peste umăr către soțul ei.

Au mers fără țintă câteva ore, sau cel puțin așa li s-a părut privind ceasul care stătuse în loc, până când au ajuns la muntele de carton.

Acolo, câțiva oameni stăteau turcește pe câte un pătrățel colorat, și vorbeau despre cât de rar se zăresc păsări în orășelul lor.

- Ia te uită, aventurieri! a exclamat unul din ei, scoțându-și teatral pălăria. Ce vă aduce pe la noi, oameni buni?

-  Am auzit multe despre locul ăsta și am venit să îl vedem.

Cei patru localnici au schimbat priviri amuzate:

-  Nu e nimic de văzut aici, doar un oraș de munte ca toate celelalte.

-  Din ce am văzut până acum, e destul de atipic, a replicat femeia privind în jur. Unde ne-am putea caza?

Unul dintre localnici a scos din buzunarul vestei o cretă verde și le-a întins-o:

-  Unde vreți voi.

Amuzați, cei doi tineri au luat creta și au trasat un pătrat unde și-au așezat bagajele. Apoi au desenat o inimă încadrată de câteva flori pe care au scris: "pat" și s-au întins obosiți, privind cerul văduvit de stele.

-  Îmi place aici, a spus bărbatul, luându-și soția în brațe.

A doua zi era târgul săptămânal. Fiecare localnic se trezea dis de dimineață și pornea spre Piatra de Sticlă. Acolo se strângeau toți și făceau troc cu cretă, pături cârpite în pătrățele colorate, ciuperci și verdețuri culese din orașele vecine, lemne de foc și sticle mari cu băuturi verzi-albăstrui care luceau la întuneric. Cum spiritul de sărbătoare cuprindea tot orașul, tinerii turiști și-au luat bagajele și au mers să vadă despre ce e vorba, animați de entuziasmul general.

Câțiva copii strigau în gura mare că vând camioane de jucărie improvizate, alții se opreau să urmărească piesele de teatru care făceau deliciul publicului în fiecare zi de târg. Luminițe multicolore erau atârnate de copacii de hârtie, și panglici uriașe delimitau zona. O muzică în surdină, amplificată de ecou, se auzea ca și cum ar fi pornit direct din cer.

-  Ce frumos, a exclamat tânăra, totul pare un continuu festival!

Câțiva trecători le-au dat ghionturi să treacă mai departe, scuzându-se apoi cu ample gesticulații. Au mers în rând cu lumea și au ajuns în fața scenei pe care doi actori de ocazie, îmbrăcați în alb, își strigau dragostea în versuri stângace, agitând panglici spre public. Localnicii priveau spectacolul cu zâmbete împietrite pe buze și exclamau din când în când, fără uimire: "oh, ce frumos!"

 Femeia a luat mâna soțului și a sărutat-o cu căldură, șoptind un mic "te iubesc" auzit doar de ei.

Timp de o săptămână, cei doi au trăit la un loc cu orășenii, luând parte la puținele evenimente care mai agitau din când în când viața lor tihnită. Un asfel de eveniment a avut loc în a șasea zi, când au fost treziți de clopotele unei biserici nevăzute. Speriați, s-au ridicat din culcușul lor improvizat și au porniy în direcția zgomotelor, întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă. Astfel, au aflat că cineva murise. Contrar așteptărilor, toată lumea părea fericită. Râdeau și chiuiau în jurul decedatului ca și cum s-ar fi reîntors în perioada dacilor când moartea era motiv de bucurie.

- De ce sunteți fericiți? a întrebat tânăra, fără a fi auzită.

Abia spre seară, spiritele s-au potolit și fiecare s-a așezat în pătrățelul său. Era o noapte liniștită și un vag miros de liliac plutea în aer, venit poate din orașele vecine.

Cei doi tineri s-au înghesuit sub o pătură și, ținându-se în brațe, și-au șoptit:

-  Te iubesc

privindu-se lipsiți de emoție, ca și cum ar fi rostit-o dintr-un automatism. De acum erau veritabili locuitori al Orașului Fantomă!