Crepuscular

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.

 Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.

 Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze.

Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.

 Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc, sperând că din nimic poate clădi un castel cu grădini multicolore unde să te ascunzi atunci când negura minții tale te hăituiește. Strop cu strop, vis cu vis, ai omorât-o, iar acum te rogi la o statuie ca un păgân convins că nu e singur pe lume. Dar vocea ta e doar ecou, încercând să mimezi strigătul lui Munch, în timp ce fantasmele îți râd în față.

 Ești o pietricică aruncată în lac, dragul meu. Câteva cercuri nesigure, apoi luciul deplin al apei care strălucește în cel mai frumos și real soare. Așadar, citește-l ca pe un testament tardiv al iubirii noastre calpe și întoarce-te în neguri, căci mie îmi place lumina!...