Un fel de confesiune



 Credeam că n-am să mai cresc niciodată.
 Pe vremea aia îmi doream să ajung profesoară de franceză, deși n-aveam nicio înclinație pentru limbile străine. Predam copiilor imaginari lecții într-o bâlbâială ce se voia de bon ton, iar ei mă ascultau cu bărbiile în palme, ca niște buni școlari.
 Apoi am descoperit pictura și mă murdăream pe mâini și pe față cu atâta entuziasm, încât l-aș fi făcut invidios chiar și pe Pollock. Mai târziu, plictisită de culori, am început să scriu. Povestioare telenovelistice cu eroi pe front și eroine care îi așteptau caste, cum vezi numai în filme. În viziunea mea eram un fel de Erich Maria Remarque, dar mai bună. Eram cea mai bună scriitoare și cea mai bună cititoare. Singura, de altfel.
 Și-apoi am început să cresc. Și-am început să iubesc. Na drăcie! Am adoptat atâtea pasiuni câți băieți am îndrăgit. De la chitară, cățărat, baschet, la șah, muzică electronică, poezie și lista continuă. Am rămas cu puțin din fiecare și ei n-au rămas cu nimic din mine.


Apoi am ajuns la vârsta la care mi se pare că sunt matură și înțeleaptă, deși habar n-am ce implică asta...Dar îmi place să mă amăgesc și o fac destul de bine!

Într-un final, am ajuns aici. Eterna studentă între două joburi și două relații, așteptând momentul perfect să demarez afacerea secolului. Între timp, scriu un roman, deși...cine ar citi povestea unui om care îl caută pe Dumnezeu prin mijloace mai puțin...obișnuite?


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe