Gustul imposibilului

Publicul te așteaptă! M-a privit cu ochii lui negri ca un hău, ochi mereu zâmbitori și a urcat cele trei trepte spre scenă. Dintre lumini, crea imagini de neînțeles, fiindcă "Uneori simplitatea e cea mai profundă, dar întotdeauna ce e complicat atrage", cum chiar el spunea. Iar eu îl priveam și mă gândeam: "îmi ești drag, copile!" și asta fără prea mare efort.

L-am cunoscut într-o vară. Ploua ca dracu iar eu îmi uitasem umbrela și plângeam ca proasta, mă despărțisem de un bou. Eram udă din cap până-n picioare, machiajul mi se scurgea rapid pe obraji formând probabil o picătură de toată jena în bărbie. Iar taxiurile mă ocoleau fără milă.
Am intrat în prima cafenea, convinsă că am bani la mine și mi-am comandat un ceai care avea gust de cianură. Nu mă-ntreba cum știu, am încercat toate variantele posibile până să ajung la tine.
Atunci un tip brunețel mi-a întins un bilet pe care scria: "Fii motivul pentru care cineva zâmbește astăzi". Evident, am început să plâng mai tare, așa că a trebuit să-mi dea și un pachet de șervețele.
- Merită? m-a întrebat.
- Categoric nu, am răspuns.
Atunci am început amândoi să râdem ca niște vechi prieteni regăsiți după nu știu câte secole.
Îl priveam curioasă. Avea ceva care mă atrăgea și mă îndepărta în același timp. Avea gustul imposibilului. O delicatesă pentru oamenii în căutare de nefericire.

Acum stau aici, în locul din umbră pe care l-am căutat de atâtea ori, și aplaud până nu-mi mai simt palmele. Și mă simt mândră de toate viitoarele realizări. Ca un copil care a învățat toată noaptea și știe că negreșit va lua zece!