Colţ de literatură

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept! Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns. Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă si...

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos. Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună... Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios. Sunt îndrăgostită! Iu...

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare: -Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele. Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi. La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună d...

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează: -Mă iubeşti? -Da. -Minţi, târfă! Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde. Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte. - Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei! - Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui. - Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port? - Ca şi până acum ! - Până acum am fost orb. I...

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă. M-am măritat cu u...

Iubim bărbaţii pentru că sunt mai puternici şi mai siguri în gesturi, pentru că au grijă de noi chiar şi atunci când nu le suntem iubite, pentru că ne mint frumos, pentru că au mâini mari şi frumoase, pentru că nu sunt interesaţi de modă, pentru că pot folosi anumite cuvinte fără a fi vulgari. Pentru că ne dăruiesc flori chiar dacă nu le face plăcere, pentru că ne bat mereu la şah sau ne lasă să câştigăm. Pentru că nu recunosc faptul că sunt romantici, pentru că le stă bine când fumează. Pentru că sunt mai perverşi decât noi, deşi nu o acceptă. Pentru că nu le place să vorbească mult la telefon sau să scrie mesaje. Pentru că nu recunosc frumuseţea unui alt bărbat şi apreciază femeile frumoase. Pentru că nu observă o pereche de cercei noi şi nu ţin cont dacă ne-am asortat hainele. Pentru că le place să ne facă curte şi nu cedează uşor. Pentru că nu ne lasă niciodată să plătim consumaţia la restaurant sau în orice altă parte. Pentru că ne lasă să alegem locul de întâlnire. Pentru că le ...

- Apariţia ochilor albaştri e simplă: un om stătea pe o plajă pustie şi privea marea...Zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii lui au căpătat aceiaşi culoare ca a mării. -Sună a legendă...Unde ai citit asta? -Nicăieri. Am inventat-o acum. Nu am mai găsit niciun sentiment la fel cu cel pe care îl am atunci când merg la mare. Un sentiment de libertate şi poezie. E drumul acela scăldat în soare, în timpul căruia răsună melodiile de la Vama Veche. E marea albastră şi verde, care poartă vapoare de pene pe valurile ei; pescăruşii. E vântul obositor ce te-ndeamnă la somn şi visare. E atmosfera de splendoare-n firesc. E locul pe care îl iubesc cel mai mult, şi pe care l-aş privi zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii mei ar căpăta culoarea lui.... - Vreau pantalonii mei scurti! - Eu vreau sa ascult Vama Veche! - Eu vreau să mă plimb cu bicicleta pe o stradă pustie! În completare.... http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4&feature=related

Ceasul mare al gării, acoperit până la jumătate de zăpadă îngheţată, arăta ora unsprezece...sau zece. Era noapte şi iarnă târzie, iar vântul bătea uscat şi rece în ferestre închise, scoţând sunete înfiorătoare. Cu geanta pe genunchi, aştepta să vină trenul, în timp ce-şi sufla în palmele înroşite de frig . Era îmbrăcată într-un palton subţire, de culoare închisă, cu capul dezgolit şi urechile amorţite; privea în direcţia din care trebuia să vină trenul mult aşteptat. Pe peronul pustiu se auzeau doar paşii bărbatului ce aştepta trenul din direcţia opusă. Mergea cu pas nehotărât de la un capăt la altul, ţinând privirea în pământ. Târa după el un geamantan negru, cu fermoarul stricat. Doi străini pe un peron, într-o noapte de iarnă. Sună a început de idilă, nu-i aşa? Într-adevăr, ar putea fi, dacă femeia nu ar avea patruzeci şi şapte de ani şi n-ar fi o văduvă ce-şi aşteaptă trenul spre casa unde îi va regăsi pe cei doi copii ai săi. Ar putea fi, dacă bărbatul nu ar avea douăzeci şi tr...

Ploua în parcul nostru. Era lună de vară şi miros de flori, iar noi alergam ţinându-ne deasupra capetelor geaca ta neagră de fâş. Tu încă nu mă iubeai şi-mi plăcea zâmbetul tău plin de siguranţa pe care doar lipsa emoţiilor ţi-o poate da. M-am oprit râzând, şi dând la o parte geaca, am spus: -Hai să dansăm! -Eşti nebună! -Dacă atât de frumoasă e nebunia, atunci da, sunt! Şi-am început să dansăm. În ploaie. Dansai surprinzător de bine, făcându-mă să mă simt ca un fulg în braţele tale. Tu fredonai o melodie oarecare, purtându-mă în ritmul ei.Un dans necunoscut, fără reguli, fără timp. Ne-ntindeam umbrele pe asfalt, peste iarbă şi flori şi râdeam de gestul nostru copilăresc. Era frumos, şi pustiu şi noapte-n parc, iar eu te iubeam ca pe nimeni altul. E ziuă, şi ce întuneric. Eu nu mă mai duc azi acasă, potop e-napoi şi-nainte. Te uită cum ninge decembre...nu râde, citeşte-nainte! Tu n-ai face toate astea, nu-i aşa? Tu, romanticul ce-a uitat să mai viseze. Tu, iubitul meu din secolul tr...

Cum am putut uita de "Inimă de câine", piesa mea preferată alături de "Oscar şi tanti Roz", şi totodată prima pe care am văzut-o la Teatrul Naţional în calitate de studentă? Era prima oară când mergeam, la sfaturile unui prieten, fără să citesc dinainte nuvela sau măcar vreo informaţie referitoare la piesă. Am intrat în sală şi m-am aşezat pe trepte, cât mai aproape de scena al cărui decor l-am studiat timp de câteva minute, până a început piesa şi şi-a făcut apariţia un actor stând întins pe podea şi tânguindu-se. Era îmbrăcat în nişte zdrenţe care la-nceput mi-au părut a fi un cojoc de genul celor pe care le poartă oamenii de la ţară. După ce a început să scâncească, mi-am dat seama că haina respectivă imagina de fapt blana jerpelită a unui câine. Da, aveam în faţă un câine pe care nu l-am putut disocia de om până pe la doua parte a piesei ( dacă aţi văzut-o, ştiţi despre ce vorbesc, dacă nu...trebuie să o vedeţi!) Piesa acoperă cu replici şi scene amuzante tra...

Plângem...plângem pentru nimic. Plângem ca să nu râdem şi ne cuprinde treptat o mare tristeţe. Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin. Ţi-am captat atenţia? E bine. Alexandru Tocilescu. Ţi-ai retras mâna de pe mouse şi ai renunţat la gândul de a da close ? E perfect. "Sfârşit de partidă" este o piesă ce te ţine cu sufletul la gură, în aşteptarea a ceva ce nu ştii dacă o să mai vină. Presărată cu replici amuzante, combinate cu idei filozofice, într-un decor cu pereţii ce par să cadă la cea mai mică atingere , această piesă te aruncă într-o lume grotească în care singura scăpare o reprezintă moartea. Acţiunea te ţine într-o permanentă agonie, în timp ce priveşti jocul ireproşabil al celor doi mari actori şi schimbul de cuvinte dintre ei. Timp de o oră şi 45 de minute, cât a durat piesa, mi-am repetat în gând toate replicile care m-au impresionat, la fiecare dialog multiplicându-se, însă n-am mai reţinut decât că Suntem pe pământ şi pentru asta nu există leac!

Vreau să vi-o prezint pe Daria, această fată scundă şi slăbuţă, cu părul vâlvoi în nuanţe de roşcat natural şi cu tenul împovărat de pistrui. Poate că aţi mai văzut-o acum vreun an împărţind pliante trecătorilor în Piaţa Romană, sau în spatele casei de marcat de la McDonalds întrebându-vă sfioasă dacă doriţi să comandaţi ceva. Acum lucrează la o librărie din centrul capitalei. Aici mă simt mai aproape de copilărie...înconjurată de caiete dictando, rigle şi echere, creioane colorate şi carioci , spune ea. Daria are 26 de ani şi două facultăţi neterminate încă din lipsa resurselor financiare-Psihologie şi Jurnalism. În timpul liber are grijă de copiii vecinei sale; Adrian şi Raluca, doi gemeni gălăgioşi şi răsfăţaţi. Ea i-a învăţat să coloreze, să spună "te rog", "multumesc" şi să doarmă după-amiaza. Îmi retraiesc copilăria alături de ei, spune ea zâmbind obosită. Părinţii ei sunt în Brăila, nu ştiu că fata lor nu şi-a terminat niciuna din facultăţi. Îi vizitează c...

Da Da Da, eu am înţeles. Sunt tunsă ca Herta Muller neintenţionat şi neintenţionat nu o citesc. Şi ascult aceiaşi melodie de o săptămână ( experimentez efectul muzicii asupra creierului uman). Am o dragoste subterană pe care o scot la iveală doar în serile de vară, acum însă nu e vară iar numele ei va rămâne încă neşoptit. Am şi-o dorinţă stupidă de a fi considerată nebună pentru a putea merge pe stradă în picioarele desculţe. Eu trebuia să fiu geniu, dar s-au opus părinţii! De ce încercăm să ne exprimăm clar, când gândurile noastre în sine nu sunt clare? Pentru a fi înţeleşi de ceilalţi! Uităm însă că aceşti "ceilalţi" gândesc la fel de haotic. Cât despre cuvinte...sunt doar nişte măşti ale gândului. Ştii, măşti veneţiene! Frumoase, colorate, sclipitoare, dar în fond tot nişte măşti suprapuse pe adevăratul chip rămân. Ne credem plini de intenţii bune şi de aspiraţii măreţe, când de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ. Avem pretenţii de sinceritate, cu toate astea minţim î...

He he...şi uite cum mi-am dat singură cu firma-n cap şi am mers la piesa asta. Partea rea e că mi-a şi plăcut, mie , cea care spuneam că nu vreau să o văd că câr că mâr şi uite că m-am dus! Abia acum am înţeles de ce-mi spunea Marius Manole că e o piesă cam ciudăţică...Este, dar în sensul bun. Un experiment care, din câte am văzut în seara asta, din partea publicului nu a reuşit. Era totuşi povestea dramatică prin care trecem cu toţii la un moment dat, iar câteva tipe cu neuronii blonzi râdeau când chiar nu era cazul, şi făceau tot felul de comentarii pe baza textelor din proiecţie. Păi îţi mai vine să joci cu asemenea oameni în faţa ta? Florentina Ţilea a fost excepţională, atât de interesant a fost rolul şi interpretarea ei, încât am cam uitat că e şi Manole pe scenă, redescoperindu-l abia la sfârşit. E incredibil cum am putut să mă regăsesc în amândoi, deşi o dragoste sfâşietoare ca a lor nu am trăit, dar dacă dragostea se poate înţelege, atunci eu le-am înţeles-o! O dragoste cu...

Niciodată nu m-am priceput la pus culori pe pânză, tocmai de aceea mi s-a părut întotdeauna fascinantă imaginea pictorului cu hainele pătate de culori, lucrând neobosit în atelierul său plin de praf şi naturi statice. E un fel de aspiraţie fantasmagorică de-a mea de a surprinde în culori mişcări şi expresii faciale, de a-mi umple camera cu tablouri în ale căror colţuri din stânga să scrie discret dar totuşi vizibil: Sofia Călinescu. Nu am însă ambiţia autodistructivă a lui Michelangelo, şi nici talentul excepţional al lui Da Vinci, cu atât mai puţin genialitatea lui Dali, aşa că mă limitez la semne negre pe alb pentru a descrie ce cu pensula nu ştiu. Îmi aleg un personaj care să nu fie frumos, deoarece frumuseţea egală îmi pare anostă, dar nici urât fiindcă privirii îi place să se relaxeze pe o imagine plăcută. Iau un bărbat de vreo treizeci de ani deoarece are trăsăturile deja formate. Nu îl pun să stea nemişcat ore întregi, dimpotrivă, îl rog să vorbească, să povestească l...

Un spectacol căruia, chiar şi de aş vrea, nu i-aş putea găsi cusururi; asta poate se datorează şi faptului că de pe la jumătatea piesei privirea mi s-a înceţoşat din cauza lacrimilor. Este vorba despre povestea unui copil ce suferă de cancer, pe care am făcut greşeala să o citesc dinainte şi ştiind astfel ce urmează, să plâng în avans. O poveste emoţionantă ce amestecă bucuria cu tristeţea, creând scene la care îţi vine să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Cel puţin efectul acesta l-a avut piesa asupra mea. Doi mari actori, doamna Oana Pellea şi Marius Manole, în complicitate cu regizoarea Chris Simion, se joacă cu conştiinţa spectatorilor, transmiţându-le un mesaj ce nu trebuie niciodată uitat, şi anume că Viaţa e pe zile! Rămânând la ideea că nu s-au inventat suficiente cuvinte pentru a descrie stările complexe prin care poate trece un om, mă îndepărtez acum de emoţia creată de vizionarea piesei în sine, şi menţionez faptul că am trăit o experienţă de neuitat în seara asta. Po...