Măscăriciul

N-am să mă apuc să scriu o cronica fiindcă nu am pregătirea necesară pentru acest lucru; pot însă să descriu ce am văzut, respectiv simţit când mă aflam în sală undeva în spatele ultimului rând de unde am privit piesa de teatru. 'Vreau să vorbesc numai despre pumnale, nu să le şi întrebuinţez', spunea cineva al cărui nume nu o sa îl dau aici fiindcă aş risca să par snoabă.

Credeam că o sa ratez piesa, dupa ce am aşteptat-o o săptămână, îndemnată să merg de cronicile pozitive pe care le-am citit. Aşadar, am alergat de la metrou până la Grădina Icoanei ţinându-mi cu o mână geanta, şi cu cealaltă cercelul care tot vroia să-mi cada din ureche; o imagine caraghioasă ce-i drept, însă cu puţin noroc nu m-a văzut nimeni. Am ajuns la teatru...trage uşa, împinge uşa, iar trage uşa (doamnele de la bilete îşi reprimau deja hohotele de râs). Am intrat într-un final, cu părul răvăşit şi respiraţia întretăiată. Piesa începuse deja....dupa multe rugăminţi "sunt studentă, nu am întârziat decât 10 minute, se poate să intru?", şi argumente "a început deja, te vad actorii când intri şi e deranjant pentru ei...ca viitoare actriţa ar trebui să ştii asta " etc etc.... m-au lăsat până la urma să intru, ba chiar mi-au indicat treptele ce duceau spre sală.

Decorul a fost cel care mi-a atras privirea în primul moment- o scena închipuită, haine aruncate pe jos, lumânari aprinse-un decor simplu ce sugera viaţa dezordonată a personajului principal; după care l-am remarcat pe Horaţiu Mălăele care se afla undeva in stânga scenei, gesticulând in timp ce ţinea un monolog (nu ştiu ce spunea fiindcă eram surdă de frig).

Treptat, treptat am intrat pe scenă, cu picioarele tremurânde din cauza alergatului, şi cu geaca atârnând pe un braţ. M-am aşezat lângă Mălăele şi Nicolae Urs şi le-am ascultat povestea cu zâmbetul pe buze, în timp ce in gând îmi spuneam: "Frumoasă idee!" sau "La asta m-am gândit şi eu nu demult". La un moment dat am părăsit împreună cu ei piesa la care credeam că asist, şi am intrat într-o alta cu totul diferită. Până şi decorul părea că s-a schimbat, în timp ce Mălăele îl juca pe Lopahin din Livada de vişini cu o emoţie şi o expresivitate care m-au făcut să simt că eu sunt cea care creaza personajul, regăsindu-mă astfel in zbuciumul său interior.

Dupa aceea m-am trezit în culise, într-un moment nepotrivit în care profesorul îşi învăţa elevul tainele jocului teatral- O adevarată artă a actorului a fost acel momentul în care actorul Vasili Vasilici Svetlovidov îi arata bătrânului său sufleour, Nikita Ivanici, cum să interpreteze cât mai convingător un rol.

Îndepărtându-mă de acţiunea propriu-zisă, priveam din când în când la oamenii din sală, după care îmi reluam locul mulţumită deoarece toată sala aştepta cu sufletul la gură fiecare replică, fiecare gest, fiecare cuvânt al celor două personaje conturate atât de bine de cei doi actori.

Piesa se încheie cu moartea lui Vasili Vasilici, frumos sugerată printr-un zgomot venit parcă dintr-o alta lume; o moarte cu atât mai tragică cu cât victima sa se zbătea permanent între iubirea pentru teatru şi regretul unei vieţi eşuate.

Comedia şi tragedia, îmbinate cu atât talent, au făcut din piesa 'Măscăriciul' un spectacol demn de săli pline şi aplauze furtunoase. După o astfel de experienţa, e greu să nu pleci cu zâmbetul pe buze si cu gândul că arta este poate printre puţinele lucruri care mai merită sacrificiul de sine.