Stă să plouă

"Sta sa ploua e momentul ala suspendat in care urmeaza sa se intample ceva...bun sau rau...nu mai are nicio importanta...e starea de dinainte de...asta e sta sa ploua!"(Lia Bugnar)

Un spectacol simplu, usor tras de par, dar presarat cu replici amuzante ce merita tinute minte. Trei mari actori a caror prezenta s-a facut inca o data simtita: Tania Popa, Maria Buza si Marius Manole. Un spatiu foarte restrans care-ti da posibilitatea de a fi mai aproape de actiune, participand aproape activ la ea...ma refer la momentul in care Gena ii indeamna pe spectatori sa cante odata cu ele.
Dezamagita ca mi-am pierdut rezervarea, a trebuit sa ma conformez cu un loc ceva mai departat de asa zisa scena. Tot raul spre bine insa, fiindca astfel am putut fi mai aproape de personajele care treceau prin culoarul dintre mese, lovindu-ma de cateva ori intamplator sau nu de Paul, proprietarul apartamentului in care locuiau cele trei femei cu idealuri marete (aspira la o cariera in muzica, vrand sa se lanseze sub denumirea de ''Sta sa ploua'').
Timp de o ora am ras aproape incontinuu, si nu fiindca as fi o persoana usor de amuzat, ci datorita replicilor si expresiilor faciale ale personajelor.
Maria Buza- exuberanta si de-o buna dispozitie molipsitoare, Tania Popa-feminina chiar si-n momentele in care isi exprima bucuria lovindu-si partenerul de joc, Marius Manole- simpatic in aroganta lui si dragalas in marturisirea dragostei fata de femeia iubita...toti trei reusesc sa mentina pana la sfarsit atentia si simpatia publicului. Cat despre Antoaneta Cojocaru, pe mine personal nu m-a convins deloc, nici macar cu povestea despre grasa ce n-o lasa sa se exteriorizeze. Avea de jucat un personaj important, ce putea sa-l contureze mult mai bine.


Este o piesa ce merita vazuta, chiar si numai pentru relaxare, intr-un teatru neconventional, alaturi de oameni prietenosi si actori de exceptie.

Acestea fiind spuse, ma duc sa-mi fac un piure de cartofi. Dar nu am cartofi....plus de asta m-am cam saturat de piure in fiecare zi, asa c-am sa-mi fac un piure de cartofi! Hi hi!

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe