Avalansa lui Afrim si Egoistul lui Beligan

Am fost acum ceva timp la piesa de teatru regizata de Radu Afrim- Avalansa- un spectacol diferit, cred ca asta e termentul potrivit pentru a-l caracteriza. Diferit. O piesa de teatru ce descrie o lume in care cuvantul are prea mare greutate, din acest motiv libertatea de exprimare este reprimata cu ajutorul unor legi absurde.
Decorul pare mai degraba feeric, inspirand frumusete o data cu raceala caracteristica anotimpului in care se desfasoara actiunea. Cat despre personaje...pot spune, nu fara regret, ca nu m-au facut sa simt trairile pe care incercau sa le sugereze: teama, revolta, panica, disperarea, exceptie facand monologul tanarului interpretat de Marius Manole. Ma refer la momentul in care repeta intr-un mod obsesiv, psihotic chiar : "Sa nu-si dea seama!"" agitandu-si bratele ascunse in niste maneci prea lungi, de parca suspiciunea ar avea materialitate si ar putea fi alungata astfel. Atunci am simtit un fior in spate, si in mod sigur nu venea de la curentul care strabatea sala prin usa intredeschisa. Atunci am simtit cum imi bate inima mai tare, si mi-am pus mainile la urechi pentru a nu ramane cu propozitia respectiva in minte, asemeni unui laitmotiv. Cu toate astea, n-am reusit sa scap nici pana acum de imaginea lui si mai ales de vocea care repeta incontinuu aceiasi idee.
Finalul nu l-am inteles, asa cum nu-l inteleg la nicio piesa in general (ocupata fiind sa privesc subiectul in ansamblu, si sa trec prin gand ca printr-o sita tot ce s-a spus, tot ce am vazut, tot ce am simtit....n-am rabdare niciodata pana la ultimul cuvant fiindca ma grabesc cu analiza).
Astfel deci, am ajuns la concluzia ca textul este unul interesant, concentrandu-se in jurul unei idei ce merita exploatata mai mult. Personajele insa nu sunt suficient de bine conturate (spun asta fiindca de obicei consider personaje bune acelea care ma determina sa le traiesc starile ca si cum as fi in locul lor....asta bineinteles tine mai mult de actori, si mai putin de autor).
Radu Afrim, din punctul meu de vedere, este genul de regizor pe care il dispretuiesti si il admiri in acelasi timp. Nu suport inclinatia lui spre lucrurile mult prea extravagante si placerea pentru gesturile absurde pe care le atribuie actorilor sai, cu toate astea ii admir Da-ul acordat provocarilor in fata carora alti regizori se eschiveaza.

O alta piesa am vazut-o intamplator in seara asta. Intamplator este bine spus, fiindca trebuia sa merg la Avalansa...cum insa am intarziat, a trebuit sa ma conformez si sa aleg alta piesa. A fost prima seara in care am intrat intr-o sala unde nu stiam ce se joaca, spre rusinea mea. Abia dupa cinci minute, cand si-a facut aparitia marele actor Radu Beligan, mi-am dat seama ca ma aflu la o piesa la care demult vroiam sa merg: Egoistul. Decor simplu: o masa de scris, cateva scaune si un pat, descriau camera-birou a unui batran dramaturg. Nu vreau sa intru in detalii inutile referitoare la piesa, fiindca nu o consider ca fiind marcanta- viata unui dramaturg egoist ( n-am avut nicio clipa impresia ca l-ar caracteriza acest atribut, avand in vedere nonsalanta cu care impartea bani familiei) si a oamenilor ce-l inconjoara. Ansamblul de defecte umane, expus intr-un mod amuzant de catre membrii familiei sale, au dat piesei o tenta de haioasa ironie la care spectatorii au raspuns cu hohote de ras si aplauze necontenite. Atat de necontenite, incat la final m-au deranjat personal, considerandu-le ca lipsa de bun simt avand in vedere starea de sanatate a actorului Radu Beligan care abia mai putea sta in picioare de oboseala.

Doua piese de teatru ce se afla la poli opusi din toate punctele de vedere. Una- prinzand la public datorita replicilor amuzante si zeflemitoare totodata dar si a marilor actori care o joaca (dovada fiind sala plina pana la refuz de amatori de comedie), cealalta- controversata si indelung criticata, aducand in fata spectatorilor un subiect rupt din realitatea de care suntem cu totii constienti mai mult sau mai putin.