Cuvinte inutile

Se-ntoarce surprinsă, oprindu-şi mâna înainte de a-şi duce ţigara la buze:
-Repetă ce-ai spus!
Pe chipul ei se întipareste ura amestecata cu scârbă:
-Repetă ce-ai spus, dobitocule!
Îşi stinge ţigara într-o farfurie murdară aflată pe măsuţa joasă de lângă pat. Îşi încheie grăbită cămaşa, încurcând butonierele, în timp ce-şi caută cu privirea blugii. Îi găseşte pe spătarul scaunului, de unde aproape că-i smulge şi-i îmbracă cu gesturi violente.
- Tu crezi că îmi poţi vorbi oricum, ca unei oarecare?! mă-ntreabă cu tonul ridicat, rămânând cu bocancii în mâini, dar fără să aştepte un răspuns. Mă fixează cu privirea-i neagra şi-ncruntată câteva clipe care-mi par o veşnicie, izbucnind apoi într-un plâns isteric. Aruncă bocancii care se lovesc de piciorul mesei, şi se năpusteşte asupra mea înfingându-şi unghiile în gulerul hainei:
-Spune-mi, nenorocitule, ce însemn eu pentru tine?!
Îi desprind mâinile de pe mine şi o dau la o parte cu un gest de nepăsare:
-Ieşi....
Îşi ia bocancii de unde i-a aruncat şi-i încalţă în timp ce lacrimile îi curg fără-ncetare pe obrajii aprinşi de furie.
-Am renunţat la tot pentru tine, continuă cu glasul plâns. Am uitat să mai traiesc, să mai visez la viitorul meu, am dat la o parte toate planurile pe care mi le făcusem, şi totul de dragul tău! De dragul unui nenorocit care mă dă afară din casă cu prima ocazie!
-Eşti absurdă...Ne cunoaştem doar de o luna.
-DOAR de o luna?! Nu a însemnat nimic pentru tine luna asta?!
-A fost frumos, dar tot ce-i frumos trece repede.
-Trece fiindcă vrei tu sa treacă!
Mă ia in braţe, strângându-mă cu toată puterea ei, aşteptându-mi îmbraţişarea pe care nu mai simt nevoia să i-o acord:
-Pleacă, te rog, şi nu mai complica situaţia. Devine penibil...
-Penibil eşti tu! se smulge ca şi cum aş fi strans-o în braţe şi îşi ia jacheta din cuier aproape dărâmându-l. Tu ai vrut-o! Aş fi putut să te iubesc!
-Ai fi putut?
-Da! Te-aş fi iubit mult, te-aş fi făcut fericit dacă mă lăsai...
-Nu vreau să fiu fericit. Fericiţi sunt doar proştii şi nebunii...
-Filosofule! Habar n-ai de nimic! treci prin viaţa fără să-ţi pese de nimic.
Îşi aprinde o altă ţigară, aşezându-se pe marginea patului. Pentru câteva secunde focul brichetei îi luminează chipul, imbătrânindu-l.
- Nu ştii nimic! Iar tot ce scrii...
Ia o carte de pe masa, fluturând-o în mână ca pe un gunoi:
-....sunt vorbe goale. Nu simţi nimic din ce descrii aici! Eşti nul! Eşti gol pe dinăuntru. Eşti incapabil să zâmbesti, să iubesti, să te dăruieşti cu toată fiinţa ta! Eşti un gunoi, la fel şi romanele tale!
Deschide cartea şi citeşte cu voce zeflemitoare:
-"Privirea-i era de culoarea ierbii uscate, de parcă l-ar fi strivit pe septembrie-ntre gene, iar cuvintele pe care le rostea cu voce dulce păreau menite să aline dureri ce nici măcar medicina avansată nu le-ar putea vindeca"...Prostii! Tu nici măcar nu ştii s-asculţi!
Răsfoieşte paginile:
-Ah, uite..."O iubeam ca pe-o promisiune mult asteptată"..."Îi primeam in fiecare seară sărutul pe frunte, gest cu care-mi spunea că mă iubeşte"....M-ai lăsat vreodata să te sărut pe frunte?!
-Nu trebuia să te las eu, trebuia sa vrei tu să faci asta.
-De unde era să stiu?! Nu m-ai lăsat să te cunosc indeajuns! Aş fi ajuns să ştiu toate lucrurile astea despre tine, de m-ai fi lăsat! De m-ai lăsa.....
Lasă cartea deschisă pe pat şi se apropie din nou de mine. Îmi ia mâinile în palmele ei mici şi le săruta cu buze fierbinţi:
-Lasă-mă să te iubesc....lasă-mă să te iubesc...
Îmi retrag uşor mâinile şi o mângâi pe păr:
-Sunt un gunoi, ai dreptate. Sunt gol pe dinăuntru. Nu sunt în stare să simt ceva, am uitat demult cum se iubeşte şi scriu doar pentru a nu uita că exist.
-Lasă-mă să te iubesc...Am să te învaţ cum să iubeşti! Am să te sărut pe frunte...
Mă sărută cuprinzându-mi faţa cu mâinile. Mă desprind de ea şi mă dau câţiva paşi înapoi, rezemându-mă de tocul uşii. Deşi nu mă uit la ea, îi simt privirea fixându-mă cu dispreţ:
-Nu vrei să fi iubit...
-Nu vreau...Te rog, lasă-mă singur...
-Am să te las, idiotule! Îţi meriţi soarta cu vârf şi îndesat! Sper să mori singur ca un câine uitat de toţi! Să-ţi putrezească sufletul măcinat de singurătatea pe care ţi-o doreşti atât de mult. Tu nu meriţi nimic, mângâierile pentru tine sunt inutile, cuvintele dulci pe care le descrii cu atâta convingere în cărţile tale de rahat nu înseamnă nimic!
Îşi încheie jacheta, şi-şi prinde părul dezordonat într-o coadă la spate. Lacrimile i s-au uscat pe obraji iar zâmbetul îi este forţat. Mă priveşte aşteptând ceva. Aşteptând poate să mai spun măcar un cuvant care să-i schimbe hotărârea de a pleca. Aşteaptă un " Învaţă-mă să iubesc" care nu mai vine. Face cativa paşi spre uşă, pune mâna pe clanţă apoi se intoarce:
-N-o să te mai iubească nimeni cum te-aş fi putut iubi eu!
Apoi deschide uşa şi o trânteşte după ea. Ţigara-i uitată pe farfurie încă mai fumegă lângă cea stinsă. Mă asez pe marginea patului, unde în urmă cu cateva minute a stat ea, şi-mi acopăr faţa cu palmele. Am să ramân singur, da. Am să uit cum se spune "te iubesc" şi cum se simte sărutul femeii iubite pe frunte. Am să mor singur ca un caine uitat de toţi, ala cum îmi doreşte ea, dar cu toate astea nimeni nu poate înţelege că iubirea se simte cu adevarat o singură dată în viaţă, iar restul sunt doar încercări de a o reînvia....