Colţ de literatură

E plină România de oameni talentaţi care nu merită să rămână în anonimat, dar cine să-i remarce? Într-o ţară în care "celebrităţile" îşi spală rufele în public, menţinând astfel la un nivel ridicat audienţa posturilor tv de proastă calitate, adevăratele valori sunt marginalizate. Cui îi pasă că există printre noi oameni remarcabili când MoniCa Columbeanu îşi plânge de milă pierderea copilului care-i asigură luxul nemeritat? Pe cine interesează anii de studiu în domeniul artelor sau al ştiinţei făcuţi de unii oameni, când "pasărea rară a muzicii româneşti" şi-a frânt aripile în timp ce zbura pe culmi mult prea înalte pentru ea? ( pentru cei neinformaţi-ruşine să vă fie!, este vorba despre Pepe şi ţopârlanca lui)... Cum se spune că ochii sunt oglinda sufletului, aşa şi televizorul este oglinda societăţii în care trăim, aşadar nu-i de mirare că am preluat încă o emisiune de la cei din afară care evident sunt mai creativi decât ai noştri. Faptul că au votat un anti-ta...

De-ar fi să caracterizez oamenii din viaţa mea, i-aş denumi călători: unii pleacă şi mă uită pentru totdeauna, pe unii îi rog să se întoarcă, iar pe alţii îi îndemn să plece...Şi totuşi nu rămân niciodată singură, deoarece există o călătoare care revine mereu la scurte intervale de timp, făcându-mă părtaşă la poveştile ei din locurile îndepărtate pe care le vizitează. O văd mereu zâmbitoare, plimbându-se pe lungul peron al vieţii mele, cunoscându-l atât de bine încât într-o iarnă am vrut s-o izgonesc, s-o rătăcesc de mine...şi-am reuşit... Alţi călători au venit şi au plecat, în timp ce ea-şi aştepta trenul cu lacrimi în ochi, sperând la o bruscă răzgândire din partea mea. Dintre toţi călătorii, la ea ţin cel mai mult şi totuşi pe ea am rănit-o ca pe nimeni altcineva. Ei i-am mărturisit toate mizeriile gândului meu, convinsă că nu merit să fiu atât de importantă pentru cineva atât de bun. Pe ea am umilit-o, am făcut-o să sufere bucurându-mă de lacrimile ei ca dovada faptului că sunt...

Mă simt de parcă o mână străină ar întoarce o clepsidră când pe-o parte când pe cealaltă, vânturând nisipul din ea. Totul se repetă an de an, şi deja-vu-ul ăsta m-a făcut treptat să-mi pierd bucuria faţă de venirea sărbătorilor pe care le văd toate la fel: golite de semnificaţii religioase. Respectăm tradiţiile într-un mod mecanic, fără să ne mai gândim ce reprezintă ele, iar la inutilitatea asta consimţită de noi toţi se mai adaugă şi lucruri străine de religiozitate-iar aici mă refer la cozile interminabile de la casele de marcat şi la apelurile disperate la urgenţe în urma intoxicaţiilor alimentare, indigestiilor sau a comelor alcoolice. Dacă nu credem cu adevărat, de ce sărbătorim la nesfârşit Învierea lui Hristos? A înviat de atâtea ori încât încep să mă-ndoiesc de veridicitatea miracolului :) Cât despre Tatăl Ceresc, care ne veghează fiecare mişcare de acolo, de sus, şi ne pedepseşte atunci când greşim...să-mi fie cu iertare că spun asta în vinerea mare, dar poate să fie şi vin...

În timp ce se întorcea de pe terenul de fotbal cu zâmbetul victorios pe buze şi cu glasurile colegilor încă vii în urechile sale, băiatul a atins cu vârful adidasului un obiect roşiatic şi plin de praf. L-a ridicat uimit, l-a şters cu mâneca hanoracului şi l-a privit în lumina felinarului lângă care se oprise. Spre surprinderea lui, obiectul a început să ticăie...Nu-şi dădea seama ce avea în mână, şi totuşi îi aducea aminte de ceasul pus sub pătura căţelului său cu intenţia de a-l amăgi pe animăluţ că încă este lângă mama lui. Bătăile scurte şi repezi ale obiectului îl amuzau şi, luând decizia să păstreze noua jucărie, o vârî pe sub fermoarul între-deschis al hanoracului, aproape de inima sa. Auzea acum câte două bătăi simultane, ca şi cum inima lui şi obiectul găsit ar comunica printr-un limbaj codificat, indescifrabil pentru posesorul lor. Cu sentimentul pe care îl avea de obicei când găsea un animal al nimănui pe uliţa satului şi se gândea ce argumente să inventeze pentru a-şi c...

Mă gândeam cum aş putea descrie o senzaţie folosindu-mă de o imagine, când în metrou a urcat o doamnă. Nu era nici prea înaltă, dar nici scundă datorită pantofilor cu toc pe care-i purta. Era îmbrăcată într-un palton lung şi cenuşiu-verzui, iar peste umeri îşi petrecuse un şal în mai multe nuanţe de verde care se termina la margini cu nişte ciucuri mari, de aceiaşi culoare. Părul blond bătând spre alb îi era desprins şi se revărsa pe umeri, contrastând plăcut cu verdele şalului, iar pe chipul inexpresiv doar ochii mari şi albaştri îţi atrăgeau atenţia. Păreau două oceane care, privite cu atenţie, se apropiau unul de celălalt. Femeia nu avea mai mult de cincizeci de ani, dar nici mai puţin de patruzeci, mâinile albe cu degete subţiri şi elegante îi trădau încă tinereţea şi totuşi petele ce-ncepeau să se zărească pe ele erau dovada faptului că viaţa nu-i fusese uşoară, în ciuda aerului de bunăstare materială pe care-l risipea. În timp ce se aşeza pe scaunul pe care un domn amabil i-l c...

Mă aflam în tren, după unul din multele eşecuri în dragoste pe care le-am avut în ultimii ani, şi-ncercam să citesc o carte care trata controversatul subiect al iubirii. În faţa mea era un domn între două vârste, cu părul nins la tâmple şi privirea blândă, care de mai bine de o oră mă studia parcă în aşteptarea unei mişcări cât de mică din partea mea. Îi simţeam privirea fixată asupra mea, deşi în faţa ochilor nu vedeam decât înşiruirea de cuvinte ce conturau o idee la care mă gândisem şi eu nu demult: "...oamenii respinşi, slutele, nefericiţii, cei ce iubesc în taină, femeile ori bărbaţii sfioşi, numai ei cunosc comorile pe care le ascunde glasul fiinţei îndrăgite". După fiecare idee în care desluşeam atât de bine situaţia mea, îmi aruncam privirile pe fereastră vrând să leg acele cuvinte de o imagine anume. Tocmai treceam peste un pod la poalele căruia se-ntindea albastru şi liniştit Argeşul. Umbra unei păsări în zbor se aşeza deasupra tremurului apei, ca o săgeată cenuşie...

....trei femei îmbrăcate în cămăşi lungi şi albe, purtând pe chipuri nişte măşti groteşti, ne fac semne să le urmăm. Ne ridicăm de pe scaune şi coborâm rând pe rând, ca-ntr-un cortegiu funerar, treptele ce duc spre o încăpere înaltă şi foarte lată, scăldată toată în întuneric. În noua cameră ne întâmpină un domn îmbrăcat într-un costum alb şi purtând o pălărie de aceiaşi culoare. Pe umăr i se odihneşte o tarantulă care, cu cât mă apropii mai mult, cu atât îmi pare că e adevărată şi că-şi mişcă picioruşele acoperite de puf negru. De acum începe Infernul... Oameni fără sex şi vârstă, îmbrăcaţi toţi la fel şi purtând acelaşi măşti închipuind capete de porci, dansează haotic pe o muzică sinistră. Femei cu chip de morţi zboară pe deasupra nostră dând din mâini şi din picioare, sfidându-ne cu râsul lor grotesc, în timp ce scântei cad peste capetele noastre ca o ploaie de stele arzătoare. Flăcările îmi încălzesc obrajii, făcându-mă să mă dau înapoi tocmai când Mefisto, îmbrăcat în roşu, tr...

Nimeni nu îmi spune că sunt o persoană rea. Toţi din jurul meu se feresc să afirme un lucru pe care eu îl ştiu atât de bine şi fac asta din două posibile motive...pentru a nu mă supăra, ştiind cât de uşor le-ar fi sau pentru că nu au descoperit încă acest aspect atât de caracteristic personalităţii mele. Sunt plină de defecte şi nu accept să mi se spună că am greşit, chiar dacă ştiu foarte bine că aşa e. Nu ştiu să spun Iartă-mă! sau Ai dreptate!, considerând că asta ar putea fi o slăbiciune din partea mea. Sunt plină de contradicţii, dar vreau ca măcar cei din jur să mă creadă puternică şi sigură pe mine, fiindcă eu nu pot. Îmi place să îi văd suferind din cauza mea pe cei pe care-i iubesc, luând suferinţa lor drept dovada faptului că sunt importantă pentru ei. Supuşi astfel la nenumărate teste constând în supărări nemotivate din partea mea şi frământări din partea lor, ajunge să-mi fie milă de ei şi să mă simt la rândul meu ca o nemernică. Deseori încerc să fac un pact cu mine în...

Începusem cu gândul să abordez tema fanatismului atât de caracteristic oamenilor fără personalitate, a celor care ajung să idolatrizeze o idee, un sentiment, sau în cel mai rău caz, un alt om. Deşi nu sunt de acord cu această formă de admiraţie dusă la extrem, întotdeauna am încercat să pătrund în mentalitatea oamenilor de felul celor la care fac referire, să înţeleg ce îi determină să-şi aleagă un idol la picioarele căruia să-şi pună toate visurile şi speranţele. În general, tot ce am reuşit să aflu a fost că sunt mai multe tipuri de oameni care au un idol, însă dau două exemple frecvent întâlnite: unii care admiră exagerat de mult o persoană şi vor să ajungă precum ea, şi alţii care se îndrăgostesc la propriu de omul admirat( fie el cântăreţ, poet, actor sau sportiv, de regulă celebru, însă există şi foarte mulţi fanatici religioşi care sunt, din punctul meu de vedere, într-o stare mai avansată decât ceilalţi). Mă pasionează şi mă sperie în acelaşi timp până unde pot ajunge oamenii d...