Viata de fluture sau o simpla existenta
Vreau sa vorbesc despre mine. Mastile jos, luminile stinse, aplauzele incetate. Vreau sa imi spun povestea asa cum nu am mai spus-o nimanui niciodata. Vreau sa ma destainui pentru a dezlega din jurul sufletului meu piatra grea a tacerii.
M-am nascut pe mare, asemeni zeitei Venus, intr-o zi senina a lunii august. Soarele incalzea valurile linistite ale Marii Negre, in timp ce vaporul inainta neabatut din drumul sau prestabilit. Calatorii erau fericiti si vorbareti, iar eu plangeam ca orice nou-nascut. E ciudat, mi-am spus cand am ajuns constienta de sine, ca ne nastem plangand, ca si cum viata ar fi o povara, o nefericire ce nu merita sarbatorita...
Nimeni nu lua seama de lacrimile mele amarnice, doar mama ma strangea la pieptul ei, razand fericita, iar eu plangeam si mai tare crezand ca rade de mine. Imi soptea cu vocea dulce: "taci cu mama". Dar cum sa tac cu ea, daca nici ea nu tacea?
Soarele era prea puternic pentru ochii mei albastri si incetosati, asa ca ea, frumoasa femeie care ma strangea cu dragoste si febrilitate in bratele ei, si-a pus salul peste fruntea mea astfel incat culorii cerului i-a luat locul visiniul materialului. Mirosea frumos, a floare de tei si a poezie. Toata fiinta mamei era ca o metafora de care ma agatam in speranta unui adapost ferit de necunoscutul ce ma invaluia treptat- umbre ciudate, voci si rasete...Imi vroiam intunericul inapoi. Urechile, neobisnuite cu sunetul, ma dureau ca si cum cineva mi-ar fi tipat in ele,si imi simteam pleoapele grele si bratele neputincioase...
Zbatandu-ma in sine, am adormit ostenita.
Cand m-am trezit, eram la malul marii, pe o plaja infinita si aramie. Soarele casca lenes inghitind valurile la orizont, iar pescarusii, care pe atunci credeam ca sunt avioane de hartie, strigau amagitor ca le e somn, in speranta unei prazii inainte de culcare. Pestii, natangii, simtindu-se departe de pericol, sareau din apa in semicercuri albastre si dispareau intr-o clipita, insa nu inapoi in mare...M-am speriat si am inceput din nou sa plang. Vedeam obiecte miscatoare,zgomotoase, iar mama nu-mi mai era alaturi sa-mi spuna cu glas domol si amuzat ca nu am de ce ma teme.
Atunci am inteles ca ea nu va fi mereu langa mine. Eram deja mare, mai mare chiar decat un castel...de nisip. Cu palarioara alba, atarnata intr-o parte, si cu mainile pline de scoici, umblam desculta in nisipul fierbinte in cautarea unui loc unde sa-mi asez castelul, departe de furia valurilor. Insa cu fiecare turn pe care il ridicam, apa mi-l lua in retragerea ei....Si plangeam, si-mi afundam unghiile in nisip si construiam din nou baza castelului pe care valurile mi-l tot ruinau, pana cand am inteles ca visurile nu se pot realiza daca nu se bazeaza pe o realitate. Atunci am renuntat la jocul meu de copil...eram deja matura.
Am dat stralucirea orbitoare a soarelui pe sclipirea discreta a stelelor.
si fara sa imi dau seama, ramasesem singura. Nicio umbra, nicio voce...Doar obisnuitele cantece ale pasarilor. Sus-pistrui de stele, jos-nisip aramiu, iar mama...o amintire cu miros de floare de tei...Si ma-ntrebam de ce-i atata liniste si tristete in jur, ca si cum natura ar fi incremenit pentru-a nu-mi turbura moartea cu regretul ca las in urma fericirea...Si am inceput din nou sa plang, insa mult mai dureros ca altadata. Mi-era teama...Mi-era teama ca n-am sa mai recunosc intunericul din care fusesem smulsa cu cateva clipe in urma...
Aceasta este povestea mea, trista poveste a unei existente de-o efemeritate infricosatoare, sau a unei vieti banale traite doar de dragul descoperirii si redescoperirii sinelui.
M-am nascut pe mare, asemeni zeitei Venus, intr-o zi senina a lunii august. Soarele incalzea valurile linistite ale Marii Negre, in timp ce vaporul inainta neabatut din drumul sau prestabilit. Calatorii erau fericiti si vorbareti, iar eu plangeam ca orice nou-nascut. E ciudat, mi-am spus cand am ajuns constienta de sine, ca ne nastem plangand, ca si cum viata ar fi o povara, o nefericire ce nu merita sarbatorita...
Nimeni nu lua seama de lacrimile mele amarnice, doar mama ma strangea la pieptul ei, razand fericita, iar eu plangeam si mai tare crezand ca rade de mine. Imi soptea cu vocea dulce: "taci cu mama". Dar cum sa tac cu ea, daca nici ea nu tacea?
Soarele era prea puternic pentru ochii mei albastri si incetosati, asa ca ea, frumoasa femeie care ma strangea cu dragoste si febrilitate in bratele ei, si-a pus salul peste fruntea mea astfel incat culorii cerului i-a luat locul visiniul materialului. Mirosea frumos, a floare de tei si a poezie. Toata fiinta mamei era ca o metafora de care ma agatam in speranta unui adapost ferit de necunoscutul ce ma invaluia treptat- umbre ciudate, voci si rasete...Imi vroiam intunericul inapoi. Urechile, neobisnuite cu sunetul, ma dureau ca si cum cineva mi-ar fi tipat in ele,si imi simteam pleoapele grele si bratele neputincioase...
Zbatandu-ma in sine, am adormit ostenita.
Cand m-am trezit, eram la malul marii, pe o plaja infinita si aramie. Soarele casca lenes inghitind valurile la orizont, iar pescarusii, care pe atunci credeam ca sunt avioane de hartie, strigau amagitor ca le e somn, in speranta unei prazii inainte de culcare. Pestii, natangii, simtindu-se departe de pericol, sareau din apa in semicercuri albastre si dispareau intr-o clipita, insa nu inapoi in mare...M-am speriat si am inceput din nou sa plang. Vedeam obiecte miscatoare,zgomotoase, iar mama nu-mi mai era alaturi sa-mi spuna cu glas domol si amuzat ca nu am de ce ma teme.
Atunci am inteles ca ea nu va fi mereu langa mine. Eram deja mare, mai mare chiar decat un castel...de nisip. Cu palarioara alba, atarnata intr-o parte, si cu mainile pline de scoici, umblam desculta in nisipul fierbinte in cautarea unui loc unde sa-mi asez castelul, departe de furia valurilor. Insa cu fiecare turn pe care il ridicam, apa mi-l lua in retragerea ei....Si plangeam, si-mi afundam unghiile in nisip si construiam din nou baza castelului pe care valurile mi-l tot ruinau, pana cand am inteles ca visurile nu se pot realiza daca nu se bazeaza pe o realitate. Atunci am renuntat la jocul meu de copil...eram deja matura.
Am dat stralucirea orbitoare a soarelui pe sclipirea discreta a stelelor.
si fara sa imi dau seama, ramasesem singura. Nicio umbra, nicio voce...Doar obisnuitele cantece ale pasarilor. Sus-pistrui de stele, jos-nisip aramiu, iar mama...o amintire cu miros de floare de tei...Si ma-ntrebam de ce-i atata liniste si tristete in jur, ca si cum natura ar fi incremenit pentru-a nu-mi turbura moartea cu regretul ca las in urma fericirea...Si am inceput din nou sa plang, insa mult mai dureros ca altadata. Mi-era teama...Mi-era teama ca n-am sa mai recunosc intunericul din care fusesem smulsa cu cateva clipe in urma...
Aceasta este povestea mea, trista poveste a unei existente de-o efemeritate infricosatoare, sau a unei vieti banale traite doar de dragul descoperirii si redescoperirii sinelui.
Comentarii
Trimiteți un comentariu