Lasă-mă pe mine...

Lasă-mă pe mine să fiu acel Beethoven care descrie luna în sunete, iar tu asumă-ţi orbia tăcut, şi ascultă-mă. Am să cânt ca şi cum Universul poate fi descris doar prin muzică, iar clapele şi corzile-mi vor ţine loc de auz.
Lasă-mă pe mine să pictez terifiantul strigăt în culori stridente sau, de vrei, am să fiu nebunul ce visează la iele în alb şi carafe cu vin roşu. Am să strivesc între gene culoarea creaţiei mele, până ce un Iulius îmi va zâmbi, bătându-mă pe umăr.
Lasă-mă pe mine să îmi jertfesc iubirea pentru o idee ce se destramă în fiecare noapte, aşa cum în fiecare zi voi ridica palate de nisip ce vor dăinui in timp, căci la temelia lor va sta cel mai frumos sentiment.
Lasă-mă pe mine să-mi asum literele călimarei tale la ceas de seară, când doar Demonii se-adună pe hartie într-un dans bizar şi-albastru. Cuvintele lor apocaliptice le voi scrie cu furia potolită a creatorului ce cunoaşte dinainte sfârşitul mizer al personajelor sale.
Lasă-mă pe mine să joc tristeţea lumii! Am să-mi asum acest rol fără scâncet şi fără regret. Am să plang pentru ce se-ntâmplă în sufletul tău atunci când, pe scena, în lumina orbitoare a reflectoarelor, îţi simţi palmele reci şi ochii grei, iar privirea-ţi trece peste capetele întunecate ale spectatorilor, undeva în cele mai tainice universuri ale imaginaţiei tale. Am să primesc aplauzele la final cu lacrimi în ochi şi surâs amar, căci ei nu au înţeles...Şi-am să joc acelaşi rol la nesfârşit, până când trăsăturile mele, gesturile mele, vocea mea, hainele mele, sentimentele mele, amintirile mele...nu-mi vor mai aparţine...

De mă laşi, am sa fiu toate acestea şi mai mult...iar când sunetele, culorile, cuvintele si maştile mi se vor termina, atunci voi şti că am creat tot ce îmi era cu putinţă să creez....