Nu mai plange, baby...


Nu mai plange, baby...



Suna cunoscut, da. E numele unei piese noncomformiste, jucate intr-un teatru la fel de noncomformist. Nu am vazut-o, si nici nu sunt sigura ca vreau sa o vad, din cauza autorului ei pe care l-am citit de curand si care mi-a facut impresia unui tanar teribilist ce ridica cuvintele obscene la rang de arta contemporana. Poate ca asta este doar un pretext, iar motivul adevarat ar fi ca nu vreau sa ma inspire in niciun fel, asa cum reuseste de ceva timp incoace sa o faca actorul din rolul principal. Inspiratia, pentru a fi originala, trebuie sa vina din interior (si tare as vrea sa o cred si pe asta)...Insa, nu pentru a discuta piesa am pus titlul asta, ci pentru ca imi place. Mie, cea care nu suporta snobismul generatiei mele, acela de a vorbi jumatate in romana, jumatate in engleza.
Imi place fiindca suna ca o ultima consolare, ca si cum ar spune: 'Nu te mai iubesc, nu are rost sa mai plangi acum...', si-mi aduce aminte de Reth Butler care renunta cu atata nonsalanta la iubirea tardiva a sotiei sale.
In afara de asta, imi mai aduce aminte si de faptul ca nicio iubire, oricat ar fi ea de mare, nu poate fi eterna. Poate tocmai d-asta e si frumoasa! Dar nici despre iubire nu vreau sa vorbesc aici, am sa ii rezerv o intreaga pagina virtuala alta data, fiindca sunt multe de spus despre ea.
Vroiam sa spun doar, fara prea multe explicatii, ca imi place titlul unei piese de teatru pe care nu am vazut-o si nu cred ca o sa o vad, ca imi aminteste de actorul meu preferat la momentul actual, si ca e un nume prea bun dat unei piese pe care refuz sa o cunosc.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe