O zi ploioasă

Cerul părea o cupolă de fum. Mergeam prin băltoace și noroi, ținând umbrela sprijinită pe umăr, ca pe o pușcă de vânătoare. Frunzele fâșâiau sub bocanii mei murdari, făcându-mă să tresar: O fi vreun urs?
 Până departe în zare, pădurea era cenușie, aproape ireală. Mă simțeam singură. Vocea monotonă a Mariei nu făcea decât să sporească această senzație. Povestea despre bunica ei căsătorită cu un pădurar și toate beneficiile dobândite din această legătură.
 - Era o femeie frumoasă bunica mea. Știi, cum erau pe vremuri femeile...cu buze subțiri și roșii, sprâncene arcuite a mirare, și grăsuțe la corp. Nu înțeleg cum putea avea atâta grație o femeie dolofană, cum era ea...Bunicul, în schimb...
 Și povestea continua cu prima lor întâlnire. Maria era fascinată de poveștile de dragoste din trecut, i se păreau mai sincere. Visa mereu cum ar fi fost să se nască pe timpul cavalerilor și al domnițelor. Cu serenade la balcon și nenumărate mileuri croșetate la căldura focului din vatră.
 - Simplu și drăguț, fără complicații. Știai să croșetezi, să vorbești fluent franceză- dacă te nășteai într-o familie înstărită- să cânți câteva melodioare la pian și așteptai cuminte să apară alesul. Al tău sau al părinților. La ce folos studii superioare? Sau griji mărunte- oare mă mai iubește soțul? Să îmi pun jartierele în noaptea asta?
- Crezi tu că nu aveau grijile astea?a intervenit Victor, curmând cu o întrebare retorică potopul celorlalte.
 Mergeam cu câțiva pași în fața lor, zgribulită de frig, cu gândul la ceaiul cald de acasă. Mai aveam de parcurs încă pe-atât până acolo.
- Grăbiți-vă, începe să plouă! a strigat din urmă Iulian, trecând în grabă pe lângă mine.
Câțiva pași mai încolo, s-a împiedicat de o piatră și a căzut în genunchi. Hohotele de râs au pornit în rafale, o dată cu ploaia. Am deschis umbrela, amuzată la gândul că parcă am nimerit într-o secvență din Cireșarii.

Când am ajuns acasă, ploaia s-a oprit, ca un huligan care-ți face semne obscene din prag, neputând intra înăuntru. Cabana era la fel ca în copilăria mea, doar un strat gros de praf și liniștea țiuitoare făceau diferența.
- Trebuie să facem un foc, a spus Iulian, urmărind cu regret dârele de noroi de pe pantaloni. Raiații lui cei verzi și proaspăt cumpărați, cu care se lăudase toată ziua.
- Nu avem lemne, am spus căutând cu privirea prin încăpere. Va trebui să ne încălzim cu pături...
- Și lumină? Nu aveți lumină aici?
- Nu, Maria. În colțul ăsta al lumii nu s-a descoperit lumina artificială.
Au râs cu toții, crezând că e o glumă. Dar s-au posomorât peste cinci minute, când încă stăteam pe întuneric. Peste puțin timp, am găsit câteva lumânări decorative de pe vremea când erau găzduiți turiștii.
 Am improvizat o cină din ce adusesem cu noi și, înveliți până la gât în pături groase, am mâncat în tăcere. Pe unul din pereți era ceasul copilăriei mele, oprit încă de pe atunci la ora unu și patru minute.
- Te-ai gândit vreodată să renovezi cabana asta? m-a întrebat Victor, ștergându-și buzele cu mâneca puloverului.
- Nu, până acum. Uitasem cât de dragă îmi e, cât de multe amintiri mă leagă de ea...
- Ar fi frumos, a spus Maria cea melancolică. Aș putea veni la tine să scriu, în schimbul supei de ciuperci. E specialitatea mea.
- Și iarna ai rămâne înzăpezită, a adaugat Victor câteva culori la tablou.
- Nu, aș sta doar vara aici. E o idee bună renovarea.
- Ai crește copii rotunzi și rumeni, ca rușii ăia pribegiți în Siberia.
- Și ai mânca ciuperci halucinogene toată ziua...
- Victor, tu ești prea...prăpăstios! s-a revoltat Maria care, deloc în secret, visa la îmbrățișarea lui "prăpăstioasă".
- Zic și eu...

Am rămas treji până târziu, visând la o cabană înconjurată de verdeață și flori, un fel de casă și afacere totodată, o escapadă pentru orășenii sătui de cotidian. În grădină, iarba era tunsă la milimetru, balansoarul (obligatoriu! spunea Maria) lângă gard era atracția copiilor, în foișor se strângeau musafirii și, cu toate aceste imagini născute în întunericul cabanei, am adormit claie peste grămadă, ca soldații în tranșee, răpuși de frig și oboseală.