Tudor

 Tudor nu era un bărbat frumos. Însă ochii azurii compensau lățimea nasului, grosimea buzelor răsfrânte, gropița bărbiei. Într-o cameră ticsită de oameni, nu el era cel care atrăgea atenția, însă felul în care te privea atunci când îți adresa cuvântul, făcea să dispară din jur orice mișcare. Ca și cum ochii lui închideau în ei toate înțelesurile cuvintelor nerostite.

 Vorbea puțin și cumpătat, privea atent în jur cu o curiozitate ingenuă și-și rula țigările cu măestrie de ceasornicar. Gesturile lui erau restrânse și repetitive, dar părea să pună atât de mult preț pe ceea ce făcea în fiecare moment, încât atrăgea asupra-i multe întrebări.

  Nu știai niciodată ce gândește. Nu-și ducea până la capăt propozițiile, de parcă era de la sine înțeles ce voia să spună.

 Femeile, atrase de calmul lui inexplicabil, îl descoseau în speranța să afle cât mai multe. Care îi este povestea? Însă povestea lui era simplă:

Iubise o fată.

 Era ciudat să-l asculți spunându-și povestea. Vorbea monoton, parcă fără interes, despre fata pe care o iubise atât de mult. Era cu 16 ani mai tânără, o puștoaică zglobie și carismatică. O întâlnise într-o vară în parc, își aștepta iubitul. Părul roșu ca focul și pistruii răsfirați pe obraji îi atrăseseră atenția și, timid, se apropiase de ea:

- N-aș vrea să te deranjez, însă am o întrebare...

Fata ridicase privirea spre el, ușor amuzată.

- Pot să îți fac o poză?

Zâmbind măgulită, ea acceptase, luând postura de vedetă surprinsă în timpul liber.

Încă mai păstra poza între filele unei cărți mult iubite. Din acea după-amiază o revedea aproape în fiecare zi, așteptând pe aceeași bancă un iubit care nu mai apărea. S-au împrietenit, împărțind singurătatea la doi. Pozele au devenit filme în care ea, îmbrăcată în rochii albe de in, râdea cu poftă la glume doar de ei cunoscute.

 Până-ntr-o zi, când iubitul a apărut, luând cu el mica muză. De atunci, zilele lui Tudor erau insipide. Se trezea cu o stare de rău și apatie, își bea cafeaua fără gust și-și rula țigara, privind pe fereastră cum cad frunzele toamne.

Tudor nu era un bărbat trist. Însă ochii azurii păstrau în ei acea melancolie a golului sufletesc lăsat de o mare iubire. Femeile din jurul lui încercau, prin toate metodele, să-i capteze atenția fie și pentru câteva clipe, dar el le zâmbea tăcut, descurajându-le.

Nu credea în suflete gemene, în povești de dragoste nemuritoare, în Cosânzene demne de salvat, ci sincer pur și simplu spera la încă o mare iubire, și-atât.

Numai eu l-am înțeles pe Tudor.