Corina

- Nu te mai iubesc! spune el răspicat.
Corina își aprinde o țigară și, prin fumul dens, îl privește apatică.
- Poate că nu te-am iubit niciodată. Ești o femeie lipsită de sentimente. M-asculți?! Ești ca una dintr-acelea care nu au nimic de oferit dar se-mbracă în poleială atrăgătoare pentru a păcălii idioții. Iei toată energia, toate sentimentele, toate speranțele, apoi lași omul gol-goluț. Îl pierzi! Mă asculți?
- Ești un poet ratat, zâmbește ea amar.
- Vezi? Vezi cât de cinică și insensibilă poți fi? Ești goală pe dinăuntru!
- Atunci de ce ai mai stat cu mine?
O tăcere grea se lasă în camera întunecată. Din sufragerie sună telefonul, un țârâit scurt ca un reproș. Fumul gros se-ntinde într-o pâclă urât mirositoare.
 Corina stă pe scaun, cu un picior sub ea. Tricoul pătat îi alunecă de pe-un umăr.
- N-am știut cine ești!
- Acum știi.
Zâmbește cu subînțeles, privindu-l pe sub sprâncene. Părul umed îi curge neglijent pe spate, împrăștiind miros de șampon. Pisica neagră își împletește coada pe piciorul ei atârnat, torcând melancolică, nepăsătoare la cearta stăpânilor.
- Nimeni n-o să te mai iubească așa cum te-am iubit eu! strigă el exasperat, rezemându-și mâinile de masă. Ea îi suflă fumul în față:
- Parcă spuneai ca nu m-ai iubit niciodată.
- Ești o scorpie!
- Ești liber să pleci!
El se-ntoarce spre ușă, cu gândul să dea curs "invitației", însă rămâne așa, ca și cum nu s-ar putea decide.
- Spune-mi te rog că ai simțit ceva pentru mine în tot timpul ăsta. Spune-mi că toate momentele noastre fericite nu au fost teatru. Spune! Ce ai simțit?
- Nimic, răspunde Corina stingându-și meticuloasă țigară.
El trântește ușa în urmă-i, fără a mai privi înapoi.
 Corina își cuprinde capul în mâini și, cu sforțări smintite, încearcă să-și rețină lacrimile.
"Sunt mai puternică de atât ", își spune, în timp ce șiroaie fierbinți îi inundă obrajii.