Colţ de literatură

Mi-am descoperit, in urma cu vreo luna, o dependenta despre care nu stiam ca o port atat de inradacinata in firea mea: pasiunea pentru teatru. Pana atunci, incercam tot felul de droguri, in speranta ca am sa ma pot desprinde cumva de realitatea inconjuratoare care nu-mi era deloc pe plac. Ma drogam deci cu muzica, desen, beletristica, insa nu erau suficient de puternice pentru a ma transpune intr-un univers cu totul aparte, asa cum a reusit intr-un final teatrul. Poate parea oarecum patetic ceea ce incerc sa spun, dar de o luna de zile teatrul este a doua mea casa. O casa placuta in care am cunoscut oameni deosebiti; oameni de care ma simt legata prin simplul fapt ca impartim aceiasi pasiune. Oameni pe care ii iubesc tocmai fiindca au ceva de transmis, fiind capabili sa creeze realitati in fata carora cea adevarata paleste. Aflata in fata scenei, ma simt ca si cum as fi pe ea si as trai toate emotiile, sentimentele, dezamagirile si bucuriile personajelor la intensitati mult mai mari ...

Vreau sa vorbesc despre mine. Mastile jos, luminile stinse, aplauzele incetate. Vreau sa imi spun povestea asa cum nu am mai spus-o nimanui niciodata. Vreau sa ma destainui pentru a dezlega din jurul sufletului meu piatra grea a tacerii. M-am nascut pe mare, asemeni zeitei Venus, intr-o zi senina a lunii august. Soarele incalzea valurile linistite ale Marii Negre, in timp ce vaporul inainta neabatut din drumul sau prestabilit. Calatorii erau fericiti si vorbareti, iar eu plangeam ca orice nou-nascut. E ciudat, mi-am spus cand am ajuns constienta de sine, ca ne nastem plangand, ca si cum viata ar fi o povara, o nefericire ce nu merita sarbatorita... Nimeni nu lua seama de lacrimile mele amarnice, doar mama ma strangea la pieptul ei, razand fericita, iar eu plangeam si mai tare crezand ca rade de mine. Imi soptea cu vocea dulce: "taci cu mama". Dar cum sa tac cu ea, daca nici ea nu tacea? Soarele era prea puternic pentru ochii mei albastri si incetosati, asa ca ea, frumoasa...

Nu mai plange, baby... Suna cunoscut, da. E numele unei piese noncomformiste, jucate intr-un teatru la fel de noncomformist. Nu am vazut-o, si nici nu sunt sigura ca vreau sa o vad, din cauza autorului ei pe care l-am citit de curand si care mi-a facut impresia unui tanar teribilist ce ridica cuvintele obscene la rang de arta contemporana. Poate ca asta este doar un pretext, iar motivul adevarat ar fi ca nu vreau sa ma inspire in niciun fel, asa cum reuseste de ceva timp incoace sa o faca actorul din rolul principal. Inspiratia, pentru a fi originala, trebuie sa vina din interior (si tare as vrea sa o cred si pe asta)...Insa, nu pentru a discuta piesa am pus titlul asta, ci pentru ca imi place. Mie, cea care nu suporta snobismul generatiei mele, acela de a vorbi jumatate in romana, jumatate in engleza. Imi place fiindca suna ca o ultima consolare, ca si cum ar spune: 'Nu te mai iubesc, nu are rost sa mai plangi acum...', si-mi aduce aminte de Reth Butler care renunta cu ata...

Lasă-mă pe mine să fiu acel Beethoven care descrie luna în sunete, iar tu asumă-ţi orbia tăcut, şi ascultă-mă. Am să cânt ca şi cum Universul poate fi descris doar prin muzică, iar clapele şi corzile-mi vor ţine loc de auz. Lasă-mă pe mine să pictez terifiantul strigăt în culori stridente sau, de vrei, am să fiu nebunul ce visează la iele în alb şi carafe cu vin roşu. Am să strivesc între gene culoarea creaţiei mele, până ce un Iulius îmi va zâmbi, bătându-mă pe umăr. Lasă-mă pe mine să îmi jertfesc iubirea pentru o idee ce se destramă în fiecare noapte, aşa cum în fiecare zi voi ridica palate de nisip ce vor dăinui in timp, căci la temelia lor va sta cel mai frumos sentiment. Lasă-mă pe mine să-mi asum literele călimarei tale la ceas de seară, când doar Demonii se-adună pe hartie într-un dans bizar şi-albastru. Cuvintele lor apocaliptice le voi scrie cu furia potolită a creatorului ce cunoaşte dinainte sfârşitul mizer al personajelor sale. Lasă-mă pe mine să joc tristeţea lumii! Am să...

Am incercat inca de acum trei ore sa iti scriu, insa stiloul n-a vrut sa-mi fie complice. Dupa litera D de la "drag", s-a sufocat, a inghitit in sec si-a scuipat apoi pete albastre pe albul hartiei. Am mototolit foaia si-am trimis-o in coltul camerei, impreuna cu celelalte. Aveam in gand o intreaga epopee despre dragostea ce ti-o port, insa tot rupand foile si blestemand stilourile, mi-am dat seama cat de fade-mi sunt cuvintele. Ma-ncurc in ganduri incercand sa-mi aleg enormitati pentru a exprima un sentiment atat de usor de simtit... Te cunosc... Iti cunosc fiecare cuvant, desi niciunul nu imi este adresat. Iti cunosc fiecare privire, desi toate ma ocolesc. Iti iubesc fiecare zambet si toate motivele pentru care zambesti. Iti iubesc tristetea, tacerile, pasul grabit pe treptele muzeului de arta contemporana, gestul cu care iti potrivesti neglijent geanta pe umarul stang, vocea calma atunci cand ii soptesti fetei de langa tine sa fie atenta la piesa de teatru... Iti ado...

Ce urati ii sunt ochii, si totusi ce culoare frumoasa...Cuvintele "maine" si "dimineata" pe care tocmai le rosteste au culoarea ochilor ei de iarba uscata. Nu-i de mirare ca s-a nascut toamna, ca si cum l-ar fi strivit pe septembrie-ntre gene... R-urile ei accentuate ma fac sa i le numar in gand..."patRu si un sfeRt la univeRsitate"; vocea ei seamana cu o chitara dezacordata ce scartaie intr-o sala de teatru goala. Imi irita auzul si vreau sa plec, sa inchid ochii si sa tac pentru a tacea si ea. Cu mainile inrosite de frig isi cauta in geanta portofelul-o carpa inflorata cusuta la trei capete si cu un fermoar la al patrulea din care scoate o bacnota verde si mi-o intinde o data cu un suras ce-i schimonoseste obrajii:"Ti-i datoram". Privesc nedumerita bacnota pe a carei suprafata e imprimat portretul lui Nicolae Iorga....(de-ar sti el cat de putin valoreaza...). "Nu-i nevoie" spun indepartand hartia cu un gest de nepasare. As vrea sa-...

"Acordaţi-mi, vă rog, 15 minute!" am auzit o voce odată cu atingerea de mână. M-am întors. În faţa mea stătea o copilă cu ochi visători şi surâs de păpuşă rusească, rugându-mă din priviri să-i acord acele 15 minute atât de semnificative... Ne-am aşezat pe nişte cutii de lemn ce închipuiau cufere-scaune improvizate, şi a început să-mi citească cu glas domol întrebările pe care le avea notate cu un scris dezordonat pe o coală de hârtie verde. Vedeam cum îi tremură mâinile de-o emoţie pe care n-o pricepeam. În gand o linişteam spunându-i că se află in faţa unui simplu om ce şi-a descoperit şi încearcă să-şi perfecţioneze vocaţia. Atâta tot. În timp ce-i răspundeam, rând pe rând, la fiecare întrebare, ea mă privea cu ochi profunzi; simţeam cum îmi scormoneşte în suflet cu acea privire, înlăturând-mi cuvintele şi semnificaţiile lor. Dădea uşor din cap în semn de aprobare, dar ştiam că nu-mi mai asculta demult vorbele, ci mintea ei era undeva în mintea mea. Mă simţeam dezgolit. Îmi...