Colţ de literatură

Laura era o persoană specială. O priveam cum doarme cu capul pe braț și părul lipit de față, încercându-mă din nou senzația confuză că-mi aparține și totuși poate dispărea oricând. În fiecare noapte o pierdeam treptat în nesfâșitele ei coșmaruri care o făceau să se încrunte și să geamă în somn, iar dimineața se trezea ciufulită și transpirată, cu o mică grimasă-n colțul gurii, expresie a fricii. Întotdeauna refuza să-mi povestească ce a visat, spunând că în felul ăsta o să uite mai repede.   Fiecare zi cu ea era ca noiembrie- imprevizibilă. Uneori o uram din tot sufletul și îmi imaginam cum o strâng de gât până încetează să mai respire, alteori o iubeam atât de mult încât mi-aș fi dat viața pentru ea, fără să clipesc.  Avea un fel al ei de a fi: înjura ca un taximetrist când era nervoasă, arunca șosetele într-un colț al camerei pe care îl curăța doar când se certa cu mine, gătea genial dar incredibil de rar și stătea cu orele în oglindă să se machieze. În mansarda n...

Întotdeauna m-am întrebat oare cum se simte un călugăr alungat din mănăstire? Dacă a fost alungat, înseamnă că și-a dorit dinadins asta? Nu sunt credincioasă, dar dacă ar există Dumnezeu, cred că ar trebui să fie femeie. Poate o să vă întrebați de ce, poate nu...eu tot am să răspund: deoarece femeile iubesc mai mult. Niciun argument nu mă va convinge că mă înșel.   Așadar, Dumnezeița imaginată de mine ar fi o femeie comună, care ar găti incredibil de bine, ar merge la cumpărături ținând într-o mână plasele, în cealaltă un copil veșnic gălăgios, ar face curățenie în zilele de sâmbătă și ar citi în timp ce fierbe legumele. Și-ar iubi soțul cu aceeași iubire naivă de la început, s-ar îmbufna atunci când ar fi jignită și ar ierta repede.  Nu ar fi iubită. Cine iubește sincer divinitatea? Cu toate astea ar fi fericită tot timpul, i-ar ajuta pe cei care au nevoie, ar șterge lacrimile celor care plâng, ar săruta pe cei singuri.  Două probleme ar exista: în nume...

Am mers pe o stradă pustie pe urmele tale. Piciorul săpa adânc în zăpadă, fumul rămânea în aer ca o dovadă că încă există vicii. În liniștea tremurătoare am încercat să ucid și ultima rămășiță de rațiune, plângând dens ca o ploaie de vară. Nu ți-a plăcut finalul meu, acum va trebui să îl rescriu, dând un sens cuvintelor. De parcă ele ar ajuta cu ceva.  Ți-am spus că nu-mi plac bărbații cu părul lung și ți-ai lăsat creastă. Ți-am spus că nu-mi plac hipsterii, și te-ai ras complet. Ți-am spus că nu-mi plac pușcăriașii și ai scuipat cu scârbă-n șanț, trăgând apoi din țigară. Te-am urmat orbește prin pădurea albă, tremurând de frig. Ți-am spus că nu îmi place jacheta ta, ai aruncat-o. Ți-am spus că nu-mi place cum mă privești, ai privit în altă parte. Ți-am spus că nu te iubesc, ai plecat. De parcă n-ai ști că atunci când am învățat să vorbesc, am spus numai cuvinte urâte. Ce rost au, dragul meu, sentimentele, atunci când în jur e doar iarnă? Niciun vin nu e suficient ...

Te-am cunoscut prea puțin și am încercat să dau tăcerilor tale înțelesuri filozofice. Erai îndrăgostit, erai trist, erai dornic de moarte? Întotdeauna egal, atât de egal încât nimic nu părea să îți tulbure aparenta liniște. Cărai după tine amintiri pe care eram invidioasă, o dragoste atât de completă încât cei 26 de ani fără ea păreau lipsiți de logică. Cu toate că o furasei de la părinți când încă era o copilă, ea ți-a fost ca o mamă, o soră, o iubită, și de cuvântul ei atârna voința ta. Erai un copil. Un veșnic neajutorat care nu cere nimănui ajutor. Și tare mi-ar fi plăcut să te înțeleg mai mult și să găsesc mai des cuvinte calde pentru a-ți alina teama din priviri. Aș vrea să-ți scriu o scrisoare, ca Isabel Allende, deși știu că nu o vei citi. Aș mai vrea și să dau timpul înapoi și să-ți spun cât de mult te iubesc fiindcă, vezi tu, dragostea nerostită la timp doare ca dracu. Ești fericit acum? Eu te iubesc atât de mult, te rog ține cont de asta acolo unde eșt...

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv. Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.  Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptit...

-  Calmează-te! a strigat Adina cu ecou din celălalt capăt al pădurii. Loviturile de sapă se propagau cu zgomot în pământul tare, făcând să vibreze brațul femeii. Cu fruntea asudată ca-ntr-o zi de caniculă și părul prins în creștetul capului, se rezema cu toată greutatea-n unealtă. În jur era aproape beznă, doar o luminiță clipocea departe la ecranul unui telefon. -  O să îl îngropăm AICI?! Nu există altă variantă? Să-l dăm la porci, să-l aruncăm în apă, să-l ascundem în beton? -  Vino și ajută-mă, nu te mai văicări ca o călugăriță-n zi de post! -  Dar de unde știi tu cum se văicăresc? a replicat Andreea și, dacă ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum Adina își dă ochii peste cap în semn de sictir.  S-a apropiat de cadavru și l-a studiat în lumina albăstruie. Părea în stare bună, atât cât poate fi un cadavru. -  Știi că dacă ne prinde cineva aici, am pus-o, nu? -  Dacă ai un kg de marijuana la tine, yep, we're screwed!  Au co...

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.  Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.  Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze. Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.  Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc,...