Colţ de literatură

Am observat că majoritatea oamenilor aleg piesa de teatru la care-şi vor petrece seara în funcţie de numele mari din distribuţie (nu e numai o observaţie personala, e chiar o afirmaţie făcută de câţiva oameni intervievaţi la casele de bilete). Că e comedie sau tragedie, contează mai puţin...de preferat comedie, ce-i drept! Nu sunt în măsură să îi judec, fiindcă acelaşi lucru l-am făcut şi eu când am decis să adaug pe lista de "trebuie văzut" piesa Tarelkin. N-am citit nicio cronică, nu m-a interesat nicio părere, am văzut în distribuţie George Ivaşcu, Radu Gabriel şi Vlad Logigan, şi mi-a ajuns. Aşadar, am aşteptat mult ziua cu pricina. Ajunsă la Teatrul Metropolis, am insistat să stau la balcon, fiindcă locul ăla îmi dă un sentiment pueril de superioritate deoarece pot vedea scena în toată splendoarea ei şi sala cu capetele care se foiesc încontinuu. Nu-mi scapă desigur nelipsitele zgomotele sau luminiţele de la ecranele telefoanelor care îmi distrag atenţia... Acolo mă si...

Nu-mi place să mă schimb fiindcă, ori de câte ori o fac, privesc înapoi şi îmi spun :"Ce proastă eram atunci!".Şi îmi dau seama de inutilitatea sau absurditatea gesturilor şi faptelor mele abia atunci când încetez să le mai fac. S-ar putea numi maturizare, sunt conştientă de asta, şi totuşi nu-mi face deloc plăcere să fiu într-un continuu conflict cu mine.. Cea de azi ridiculizează gândurile şi idealurile, râzându-i în faţă celei de ieri şi niciodată nu reuşesc să le aduc la un punct comun în care să admită că niciuna nu este mai presus decât cealaltă. Sau mai prejos. Astăzi m-am trezit râzând batjocoritor de ce am scris într-un caiet acum o lună... Mă mint şi eu, mă mint şi cei din jur că sunt matură. Nu sunt deloc. Nu ştiu să aleg ce e bine şi ce e rău. Plus de asta, gândesc lucruri mărunte, pe care oricum ar trebui fiecare tânăr de vârsta mea să le gândească. Dar oare faptul că-mi dau seama de toate astea, nu mă face să fiu matură? E un cerc vicios. Sunt îndrăgostită! Iu...

Încercând să mă întoarcă din drum, mi-a smuls şiragul de mărgele de la gât. Una câte una, perlele albe s-au împrăştiat cu zgomot pe podea, ascunzându-se pe sub fotolii şi masă. M-am întors spre el, stătea în genunchi încercând să le adune...Ştiam că face asta doar pentru a-mi evita privirea, tocmai de aceea am pus piciorul pe mâna lui, apăsând din ce în ce mai tare: -Lasă-le. Sunt de la tine, nu mai am nevoie de ele. Era ziua în care mi-am dat seama cât de puţin însemn pentru el. La bal fiind, înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, ne-am aşezat la o masă unde erau câţiva prieteni de-ai lui. Muzica era plăcută, atmosfera de bal interbelic, mâncarea delicioasă iar oamenii prietenoşi şi vorbăreţi. La pianul din colţ s-a aşezat o fată îmbrăcată într-o rochie lungă, fără mâneci, de culoarea arămie a frunzelor de toamnă. Cu mâini albe şi degete lungi, a început să cânte o melodie tristă pe tonalităţi când înalte, când joase. Transpusă în imagine, melodia părea o furtună d...

Intră trântind uşa după el. Ioana se dă câţiva paşi înapoi, zâmbind, în timp ce el se apropie hotărât şi încearcă să o cuprindă în braţe. Ea se rezeamă de masă, urcându-se apoi pe ea cu mişcări feline. El o urmează: -Mă iubeşti? -Da. -Minţi, târfă! Ioana se lasă pe spate, cu picioarele îndoite în continuare sub ea, şi cu capul plecat peste marginea mesei, lăsându-şi părul creţ şi bogat să îi alunece până aproape de podea. Cu o mână, el îi cuprinde gâtul fără ca fata să opuna rezistenţă. Dimpotrivă, râde. Mângâie braţul care încearcă să o sugrume şi râde. Paul o eliberează din strânsoare şi se dă jos de pe masă nervos, aşezându-se pe un scaun pe al cărui spătar îl cuprinde cu braţele. Ea rămâne pe masă, cu picioarele dezgolite din cămaşa albă de noapte. - Tu nu ai inima! Ai o piatră în locul ei! - Nu mai vorbi aşa! răspunde ea ghemuindu-se ca şi cum astfel s-ar apăra de cuvintele lui. - Dar cum ai vrea să vorbesc? Cum ai vrea să mă port? - Ca şi până acum ! - Până acum am fost orb. I...

Am studiat arhitectura. N-am înţeles nimic din ea şi deci nu mi-a plăcut, asta însă nu m-a oprit să mă mândresc cu proiectele mele pe care stiam că oricum nu o sa le realizez vreodată. Ceilalţi nu ştiau...ei aveau încredere în mine. Am cochetat apoi cu jurnalismul, dar am primit prea multe coate în burtă pentru a mai vrea să continuu drumul ăsta plin de hopuri....Competiţia e pentru cei puternici şi hotărâţi, nu pentru nesiguri ca mine care îşi schimbă ideile de la o zi la alta. Am renunţat deci şi la asta şi mi-am înfiinţat o trupă de muzică rock. Mă pasionau pantalonii de piele, pletele, bocancii şi chitarele, însă publicului meu nu i-a trebuit mult să îşi dea seama că sunt o catastrofă în materie de muzică, aşa că m-am apucat de gătit. Am învăţat să fac tarte de fructe şi ciorbe de legume şi am primit mai multe complimente in acea perioadă decât în oricare alta. Da, mi-am trăit viaţa pe perioade, pe fragmente întrerupte de fiecare dată de nehotărârea mea nativă. M-am măritat cu u...

Iubim bărbaţii pentru că sunt mai puternici şi mai siguri în gesturi, pentru că au grijă de noi chiar şi atunci când nu le suntem iubite, pentru că ne mint frumos, pentru că au mâini mari şi frumoase, pentru că nu sunt interesaţi de modă, pentru că pot folosi anumite cuvinte fără a fi vulgari. Pentru că ne dăruiesc flori chiar dacă nu le face plăcere, pentru că ne bat mereu la şah sau ne lasă să câştigăm. Pentru că nu recunosc faptul că sunt romantici, pentru că le stă bine când fumează. Pentru că sunt mai perverşi decât noi, deşi nu o acceptă. Pentru că nu le place să vorbească mult la telefon sau să scrie mesaje. Pentru că nu recunosc frumuseţea unui alt bărbat şi apreciază femeile frumoase. Pentru că nu observă o pereche de cercei noi şi nu ţin cont dacă ne-am asortat hainele. Pentru că le place să ne facă curte şi nu cedează uşor. Pentru că nu ne lasă niciodată să plătim consumaţia la restaurant sau în orice altă parte. Pentru că ne lasă să alegem locul de întâlnire. Pentru că le ...

- Apariţia ochilor albaştri e simplă: un om stătea pe o plajă pustie şi privea marea...Zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii lui au căpătat aceiaşi culoare ca a mării. -Sună a legendă...Unde ai citit asta? -Nicăieri. Am inventat-o acum. Nu am mai găsit niciun sentiment la fel cu cel pe care îl am atunci când merg la mare. Un sentiment de libertate şi poezie. E drumul acela scăldat în soare, în timpul căruia răsună melodiile de la Vama Veche. E marea albastră şi verde, care poartă vapoare de pene pe valurile ei; pescăruşii. E vântul obositor ce te-ndeamnă la somn şi visare. E atmosfera de splendoare-n firesc. E locul pe care îl iubesc cel mai mult, şi pe care l-aş privi zi după zi, lună după lună, an după an, până când ochii mei ar căpăta culoarea lui.... - Vreau pantalonii mei scurti! - Eu vreau sa ascult Vama Veche! - Eu vreau să mă plimb cu bicicleta pe o stradă pustie! În completare.... http://www.youtube.com/watch?v=mb9pKGh09S4&feature=related