Colţ de literatură

Ploua în parcul nostru. Era lună de vară şi miros de flori, iar noi alergam ţinându-ne deasupra capetelor geaca ta neagră de fâş. Tu încă nu mă iubeai şi-mi plăcea zâmbetul tău plin de siguranţa pe care doar lipsa emoţiilor ţi-o poate da. M-am oprit râzând, şi dând la o parte geaca, am spus: -Hai să dansăm! -Eşti nebună! -Dacă atât de frumoasă e nebunia, atunci da, sunt! Şi-am început să dansăm. În ploaie. Dansai surprinzător de bine, făcându-mă să mă simt ca un fulg în braţele tale. Tu fredonai o melodie oarecare, purtându-mă în ritmul ei.Un dans necunoscut, fără reguli, fără timp. Ne-ntindeam umbrele pe asfalt, peste iarbă şi flori şi râdeam de gestul nostru copilăresc. Era frumos, şi pustiu şi noapte-n parc, iar eu te iubeam ca pe nimeni altul. E ziuă, şi ce întuneric. Eu nu mă mai duc azi acasă, potop e-napoi şi-nainte. Te uită cum ninge decembre...nu râde, citeşte-nainte! Tu n-ai face toate astea, nu-i aşa? Tu, romanticul ce-a uitat să mai viseze. Tu, iubitul meu din secolul tr...

Cum am putut uita de "Inimă de câine", piesa mea preferată alături de "Oscar şi tanti Roz", şi totodată prima pe care am văzut-o la Teatrul Naţional în calitate de studentă? Era prima oară când mergeam, la sfaturile unui prieten, fără să citesc dinainte nuvela sau măcar vreo informaţie referitoare la piesă. Am intrat în sală şi m-am aşezat pe trepte, cât mai aproape de scena al cărui decor l-am studiat timp de câteva minute, până a început piesa şi şi-a făcut apariţia un actor stând întins pe podea şi tânguindu-se. Era îmbrăcat în nişte zdrenţe care la-nceput mi-au părut a fi un cojoc de genul celor pe care le poartă oamenii de la ţară. După ce a început să scâncească, mi-am dat seama că haina respectivă imagina de fapt blana jerpelită a unui câine. Da, aveam în faţă un câine pe care nu l-am putut disocia de om până pe la doua parte a piesei ( dacă aţi văzut-o, ştiţi despre ce vorbesc, dacă nu...trebuie să o vedeţi!) Piesa acoperă cu replici şi scene amuzante tra...

Plângem...plângem pentru nimic. Plângem ca să nu râdem şi ne cuprinde treptat o mare tristeţe. Răzvan Vasilescu şi Mihai Constantin. Ţi-am captat atenţia? E bine. Alexandru Tocilescu. Ţi-ai retras mâna de pe mouse şi ai renunţat la gândul de a da close ? E perfect. "Sfârşit de partidă" este o piesă ce te ţine cu sufletul la gură, în aşteptarea a ceva ce nu ştii dacă o să mai vină. Presărată cu replici amuzante, combinate cu idei filozofice, într-un decor cu pereţii ce par să cadă la cea mai mică atingere , această piesă te aruncă într-o lume grotească în care singura scăpare o reprezintă moartea. Acţiunea te ţine într-o permanentă agonie, în timp ce priveşti jocul ireproşabil al celor doi mari actori şi schimbul de cuvinte dintre ei. Timp de o oră şi 45 de minute, cât a durat piesa, mi-am repetat în gând toate replicile care m-au impresionat, la fiecare dialog multiplicându-se, însă n-am mai reţinut decât că Suntem pe pământ şi pentru asta nu există leac!

Vreau să vi-o prezint pe Daria, această fată scundă şi slăbuţă, cu părul vâlvoi în nuanţe de roşcat natural şi cu tenul împovărat de pistrui. Poate că aţi mai văzut-o acum vreun an împărţind pliante trecătorilor în Piaţa Romană, sau în spatele casei de marcat de la McDonalds întrebându-vă sfioasă dacă doriţi să comandaţi ceva. Acum lucrează la o librărie din centrul capitalei. Aici mă simt mai aproape de copilărie...înconjurată de caiete dictando, rigle şi echere, creioane colorate şi carioci , spune ea. Daria are 26 de ani şi două facultăţi neterminate încă din lipsa resurselor financiare-Psihologie şi Jurnalism. În timpul liber are grijă de copiii vecinei sale; Adrian şi Raluca, doi gemeni gălăgioşi şi răsfăţaţi. Ea i-a învăţat să coloreze, să spună "te rog", "multumesc" şi să doarmă după-amiaza. Îmi retraiesc copilăria alături de ei, spune ea zâmbind obosită. Părinţii ei sunt în Brăila, nu ştiu că fata lor nu şi-a terminat niciuna din facultăţi. Îi vizitează c...

Da Da Da, eu am înţeles. Sunt tunsă ca Herta Muller neintenţionat şi neintenţionat nu o citesc. Şi ascult aceiaşi melodie de o săptămână ( experimentez efectul muzicii asupra creierului uman). Am o dragoste subterană pe care o scot la iveală doar în serile de vară, acum însă nu e vară iar numele ei va rămâne încă neşoptit. Am şi-o dorinţă stupidă de a fi considerată nebună pentru a putea merge pe stradă în picioarele desculţe. Eu trebuia să fiu geniu, dar s-au opus părinţii! De ce încercăm să ne exprimăm clar, când gândurile noastre în sine nu sunt clare? Pentru a fi înţeleşi de ceilalţi! Uităm însă că aceşti "ceilalţi" gândesc la fel de haotic. Cât despre cuvinte...sunt doar nişte măşti ale gândului. Ştii, măşti veneţiene! Frumoase, colorate, sclipitoare, dar în fond tot nişte măşti suprapuse pe adevăratul chip rămân. Ne credem plini de intenţii bune şi de aspiraţii măreţe, când de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ. Avem pretenţii de sinceritate, cu toate astea minţim î...

He he...şi uite cum mi-am dat singură cu firma-n cap şi am mers la piesa asta. Partea rea e că mi-a şi plăcut, mie , cea care spuneam că nu vreau să o văd că câr că mâr şi uite că m-am dus! Abia acum am înţeles de ce-mi spunea Marius Manole că e o piesă cam ciudăţică...Este, dar în sensul bun. Un experiment care, din câte am văzut în seara asta, din partea publicului nu a reuşit. Era totuşi povestea dramatică prin care trecem cu toţii la un moment dat, iar câteva tipe cu neuronii blonzi râdeau când chiar nu era cazul, şi făceau tot felul de comentarii pe baza textelor din proiecţie. Păi îţi mai vine să joci cu asemenea oameni în faţa ta? Florentina Ţilea a fost excepţională, atât de interesant a fost rolul şi interpretarea ei, încât am cam uitat că e şi Manole pe scenă, redescoperindu-l abia la sfârşit. E incredibil cum am putut să mă regăsesc în amândoi, deşi o dragoste sfâşietoare ca a lor nu am trăit, dar dacă dragostea se poate înţelege, atunci eu le-am înţeles-o! O dragoste cu...

Niciodată nu m-am priceput la pus culori pe pânză, tocmai de aceea mi s-a părut întotdeauna fascinantă imaginea pictorului cu hainele pătate de culori, lucrând neobosit în atelierul său plin de praf şi naturi statice. E un fel de aspiraţie fantasmagorică de-a mea de a surprinde în culori mişcări şi expresii faciale, de a-mi umple camera cu tablouri în ale căror colţuri din stânga să scrie discret dar totuşi vizibil: Sofia Călinescu. Nu am însă ambiţia autodistructivă a lui Michelangelo, şi nici talentul excepţional al lui Da Vinci, cu atât mai puţin genialitatea lui Dali, aşa că mă limitez la semne negre pe alb pentru a descrie ce cu pensula nu ştiu. Îmi aleg un personaj care să nu fie frumos, deoarece frumuseţea egală îmi pare anostă, dar nici urât fiindcă privirii îi place să se relaxeze pe o imagine plăcută. Iau un bărbat de vreo treizeci de ani deoarece are trăsăturile deja formate. Nu îl pun să stea nemişcat ore întregi, dimpotrivă, îl rog să vorbească, să povestească l...