Colţ de literatură

  Amintirile se strâng în ghem făcând trecutul să pară comprimat. “Ce repede trece timpul” e reflecția curând bătrânilor mei părinți care-și aduc aminte, în ceață, de copilăria petrecută pe ulița satului, desculți prin colbul gros de pe străzile încă neasfaltate.  Fiecare vară devine una- cu scurtele săptămâni petrecute în cort, pe malul mării sau la poalele muntelui, iar restul anotimpurilor- o înghesuială de gesturi mecanice și rutină. Momente de clopoței și bucurie din ce în ce mai forțată, de mâncare prea multă și brazi fără miros de cetină, apoi din nou rutina.   Și, totuși, în zborul de pescăruș stau amintirile noastre fericite. În valurile călcate de picioare micuțe de copil și-n marea care “scuipă nisip”. În scoicile ascunse prin buzunare și cărțile citite pe șezlong. În zile prea calde, cu arsuri solare și limonadă cu gheață. În aceste momente simțim că trăim cu adevărat fericiți- doar câteva momente până ce și acestea trec rostogolite în marele g...

     Ți se pare că ai ajuns într-un punct al vieții în care toate lucrurile s-au așezat în forma corectă- ai o familie frumoasă, un job satisfăcător, planuri nenumărate pentru viitor- si îți încrucișezi drumul cu o altă femeie care îți spune că nu ești suficientă.   Vorbești prea mult, îți ții din scurt bărbatul și-ți crești copiii să devină niște răzgâiați fără respect.  Ești prea slabă sau prea grasă, te machiezi prea mult sau prea puțin, miroși mereu a mâncare sau prioritizezi jobul în fața familiei.  Nu ai niciun hobby și ești plictisitoare sau ai prea multe hobby-uri și prea puțin timp pentru lucruri importante.  Vrei să atragi priviri- ești usuratica sau complexată ori nu ai deloc grijă de aspectul tău fizic și bărbatul își va găsi cu siguranță alta mai tânără și mai frumoasă.   Și, venind de la o femeie cunoscută, observațiile pot trece drept invidie și atât. Însă, când ți se întâmplă o tragedie și femei necunoscute ...

    Trenul șerpuia pe șine, prin tuneluri întunecate, în mijlocul pădurii sau pe câmpii în culori triste de toamnă, semănând cu o râmă mizeră ce-și poartă nimicnicia prin pământ. Un șuier discret ce te-mbie la somn și călătorul din fața mea care arată de parc-ar fi rupt dintr-un film polițist: trenci negru cu gulerul săltat spre urechi, privirea atentă și o mică grimasă de aroganță în colțul gurii. Astfel l-am cunoscut pe Tudor, într-o perioadă în care eram hotărâtă să fug, să mă redescopăr, să fac pace cu mine însămi sau alte sloganuri de dezvoltare personală foarte populare pe atunci. Voiam un peisaj nou, departe de casă, de fostul soț, de România, de tot...Iar pentru asta mi-am luat un bilet doar dus spre Austria, o geantă cu câteva haine și buletinul, o sticlă cu apă și un plan incert. În gara centrală din Viena mă aștepta o prietenă de-ale mătușii mele, nemțoaică vorbăreață și primitoare, dispusă să-mi ofere o cameră în casa ei contra unei sume deloc modice.   Ob...

 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...

 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...

 Sunetul greierilor prin frunzișul des și o motocicletă îndepărtându-se cu încetinitorul. O noapte fără lună, un cer brăzdat de nori, iar eu, înfofolită într-o pătură subțire, mă dau alene în leagănul din curte care scârțâie cu un oftat prelung, enervant. Este sfârșit de vară, toate planurile au fost alcătuite și consumate, iar în față am lunga toamnă plină de schimbări. Miros de veșted, de struguri striviți, zile scurte, dor de mare.  Dacă aș putea să opresc timpul, l-aș lăsa să atârne suspendat în noaptea asta calmă, când toți cei iubiți dorm cupeinși de vise la adăpostul casei, când încă mă simt tânără și plină de speranță. Când pot spune: uite, sunt fericită! Am tot ce îmi doresc! Și restul viitorului să fie o continuă repetare a aceleiași senzații.

    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...

 Ninge cu fulgi ușori, vibranți, ca dintr-o altă lume, iar noi, cu obrajii arzând de frig și mâinile întinse, căutăm izbăvirea în răcoarea zăpezii și a cerului rece de sticlă. O seară încremenită, cu sunete înfundate de pași și chiote răzlețe, cu oameni ridicându-se semeți și totuși caraghioși: nas de morcov, ochi de nasturi, brațe din crengi uscate. O mamă construiește un topogan de zăpadă pentru cei trei prichindei nerăbdători și alți copii, văzând minunăția, își așteaptă cuminți rândul la joacă. Este seara în care tații își schimbă cămașa cu un hanorac și ceasul cu mănușile și se avântă în zăpadă cu nostalgia copilăriei pe chip, alunecă la vale pe sănii improvizate, strigă și râd spre deliciul copiilor. Iar bunicii, încercați de dureri surde, își târăsc pașii prin covorul scârțâitor și deapănă amintiri despre vremurile trecute în care zăpezile ajungeau până la streașina casei: "Ca să ieșim la puț sau la toaletă, ne făceam potecă prin nămeți"  Nici câinii nu se lasă mai pre...

   Când te îndepărtezi puțin, vezi imaginea de ansamblu- ca în fața unui tablou impresionist- și realizezi cât de multe lucruri bune ți s-au întâmplat și ce darnică a fost viața. O casă frumoasă, uneori dezordonată, cu miros de bețișoare parfumate, un soț care nu îți este doar partener, ci și coechipier în "jocul" de-a părinții sau o soție iubitoare care te așteaptă seara cu zâmbetul pe buze, un copil zburdalnic, sănătos și isteț, părinții încă tineri și de-un real ajutor, bunicii ce te-așteaptă în fiecare weekend cu brațele deschise și mâncarea sfârâind în cuptor.    În tot acest haos în care lumea a intrat ca-ntr-o cursă nebună, ne-a mai rămas iubirea, atât cât e ea- puțină și doar pentru aproapele cel mai apropiat. Suntem mici enclave așteptând negreșit următorul val. însă, până atunci, până când planeta asta mâhnită nu ne va mai suporta, să ne bucurăm de puținul atât de valoros pe care îl avem!  

 Se așterne covor de frunze multicolore ce trosnesc plăcut sub tălpi grăbite, iar când și când vântul le ridică-ntr-un dans amețitor. Mici vârtejuri te îmbie să pășești, se spune din strămoși că-i lucrarea diavolului.  Ne plimbăm domol prin parcul amorțit, tu cu tricicleta ta roșie, râzând și chiuind de preaplin de veselie, eu urmându-te ca un paznic neînfricat.  Rațele au ieșit pe mal, la soare, măcănind de zor, iar ciorile "ce mănâncă acolo, mami?" se ciondănesc pe un miez de nucă proaspăt scos din coajă. Mai departe, înghețată îmbietoare- de ce nu, doar este zi de primăvară! și un cățel așteptându-și rândul la coadă spre amuzamentul copiilor.  Iar în tot acest mic vacarm, dimineața pare mai colorată, uitată-i bruma de altădată și mirosul veșted, bătrânesc al toamnei.

"Cu tristețe-n suflet simt cum moare vara", cum spunea (și o repetă an de an) poetul din viața mea. O vară călduroasă, necrutățoare cu frunzele care se scutură-n mormane arămii, cu animalele străzilor jinduind după o picătură de apă și cu noi, oamenii, care răsuflăm greu, la limita leșinului, în orele de vârf. Pentru prima oară în viață aștept răcoarea toamnei, ploile calde, monotone și un strop de aer proaspăt!  Cu toate astea îmi va fi dor de mare, pe care o văd mai rar decât mi-aș dori. De aș fi întrebată ce îmi place cel mai mult acolo, răspunsul nu ar fi orele petrecute adormită pe un șezlong sau mirosul de pește prăjit, nici muzica bubuind din difuzoare. Pentru mine, apropierea de mare este ca o a doua casă, un loc în care îmi pun gândurile în ordine, citesc o carte bună sau privesc mereu la fel de entuziasmată zborul pescărușilor pe deasupra apei. Este senzația de beatitudine pe care o trăiesc de fiecare dată când mă las îmbrățișată de mare, plutind cu fața scăldată-n ...

    Stătea cu bărbia sprijinită în palmă și privirea spre fereastra întredeschisă. Am făcut câțiva pași spre ea și am simțit parfumul de iasomie de care se leagă cele mai frumoase amintiri din copilăria mea, când o îmbrățișam cu chipul afundat în șalul de pe umărul ei sau când îi adormeam în brațe seara, cu glasurile personajelor animate pe fundal. Pentru o clipă m-am simțit din nou copila ce ridica ochii veseli spre buna ei mamă. - Cum te simți? am întrebat-o. A tresărit și m-a privit ca prin ceață, fără să mă recunoască. - Aaa, tu erai! și în obraz i-a apărut o cută ce cândva era o gropiță. Sunt bine, știi cum e... - la ce te uiți? - Tatăl tău sapă grădina, i-a scăpat o parcelă. Am înghițit în sec și mi-am încrucișat mâinile să nu mai simt junghiul din stomac. - Tata nu este aici. - Ba da, uite-l... Un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o haină ponosită, plimba un furtun prin iarba deasă și culcată la pământ fără vreo intenție de a o uda. Simțindu-ne privirea, a ri...

     Eram copil și credeam- fără să conștientizez cu adevărat ce înseamnă asta- că  lumea îmi aparține. Un arhitect necunoscut, cu un talent impresionant, a creat piatră cu piatră, val cu val și toți copacii în diferitele lor culori doar pentru bucuria mea. Iar eu am trecut prin toate, le-am admirat și am crezut că pasul meu va lăsa o urmă în nisipul fierbinte, însă marea l-a acoperit imediat ce am întors spatele.  Ce bucurie molatecă atunci când, cu soarele arzându-mi umerii dezgoliți, răsfoiam o carte, tolănită pe nisip, iar briza mării îmi șuiera la ureche un cântec vechi. Sau când urcam pe traseu de munte, călcând pe urmele lăsate de tatăl meu în colbul gros și mă simțeam de neînvins. Nu știam pe atunci cât de mică sunt...chiar și pentru propriul meu univers. Am învățat asta ratând ocazii, greșind față de ceilalți, fiind umilită și m-am resemnat cu gândul că sunt doar un fir de praf plutind pe o rază de soare într-o zi de octombrie.

  Toamna aceasta am ajuns pentru a treia oară în orașul bulgar Veliko Târnovo (cunoscut și ca "Orașul Țarilor"), atrași fiind în special de drumurile întortocheate ce urcă și coboară printre case vechi, vitrine cu suveniruri și ferestre cu ghivece colorate. Noaptea orașul este viu, plin de sunet, de tineri care se plimbă pe bulevard, printre magazine de modă și mai sus spre casele tăcute din centru. Aici am găsit câteva clădiri impunătoare, cu semnificații istorice- cum ar fi Fortăreața Tsaravets de unde se vede superb orașul străbătut de râul Yantra, Catedrala Patriarhală sau Monumentul Asenevtsi, dar și străzile cu piatră cubica, atelierele unde artiștii pictează sub privirile trecătorilor, magazinele de haine lucrate în lână și restaurante din care străbat mirosuri ademenitoare. De la cel mai luxos local până la fast-food-ul din colț unde se vând sandwich-uri ieftine, mâncarea este foarte bună, făcută cu grijă și respect pentru client, iar prețurile sunt acc...

 Diminețile sunt întunecate și de afară vin în valuri  zgomotele orașului- uneori se aud ca și cum patul meu s-ar afla în mijlocul intersecției. O rază- două se strecoară pe lângă draperie, iar copilașul se întinde, cască, rupându-mi visul la jumătate. Îl iau în brațe, părul îi miroase întotdeauna frumos, indiferent de cât de mult se tăvălește pe jos, și îi lipesc un pupic pe frunte. Apoi se dă jos și din diferite colțuri ale casei încep să se audă roboțeii de jucărie: "hai să numărăm până la 10! 1...2...3...", "d este delfinul ce-n ocean înoată..." Pașii îl duc la bucătărie, de acolo ajunge la mine sunetul binecunoscut al ușii trântindu-se și copilașul ciufulit vine cu cutia de lapte praf într-o mână și biberonul în alta: "latele...","latele!" Iar eu,somnoroasă, îl urmez  să pun apa la fiert, cu gândul la visul întrerupt și la ce vom face...plimbarea în parc, printre copacii galbeni și arămii, culesul de castane și conuri, lebedele cu puiuții lo...

 ...Trăiam într-o mansardă cu pereții plini de igrasie dintr-un imobil vechi, uitat parcă de timp. Unica fereastră decupată spre cer era năpădită de iederă, astfel că lumina soarelui pe timpul verii nu ajungea până în camera mea. O atmosferă destul de deprimantă sau care te îmbia la a fi creativ, cum spunea Eduard, luându-mi în râs ambiția de a ajunge scriitoare.     Serile mi le petreceam cu prietenii în centrul vechi al orașului, împărțind o narghilea urmată de câțiva cheeseburgeri la colț de stradă, apoi ne despărțeam zgomotos și ei se-ntorceau în casele confortabile ale părinților, iar eu în acea cămară întunecată și răcoroasă. Nu vreau să sugerez că aș fi fost mai fără de noroc decât prietenii mei, dimpotrivă. Aveam tot ce îmi doream, mai puțin talentul de a face dintr-un trai anost o poveste remarcabilă.   Zilele mi le petreceam la biblioteca facultății de unde împrumutam câteva cărți pe săptămână și-mi notam în agendă fraze care mă impresionau, apoi ...

    Aude în spatele ei o ușă trântindu-se, apoi câțiva pași cu tălpile lipăind pline de zăpadă. Simte privirea ațintindu-i spatele, știe că sunt ochii albaștri, întunecați de sprâncene dese, ai lui David și amână să se întoarcă. Încă puțin, o mică tușă, un cârlionț luminat de o rază de soare, apoi... - Ana..., exclamă cu vocea aproape stinsă. Ea îi face semn cu mâna în care ține pensula "stai puțin". - Ana, vreau să vorbim. - Ce e? Îneacă pensula în paharul cu apă murdară și mai privește o dată portretul neterminat, apoi se întoarce în scunul rotativ: - Ce e? - Ți-am spus, vreau să vorbim. - Te ascult, dar spune repede. Pierd lumina naturală.. - Nu așa...Am nevoie de atenția ta. Se îndreaptă spre ea , aruncând pe un fotoliu punga cu cumpărături și rămâne în picioare: - Am așteptat să te liniștești, să termini renovarea atelierului și...Dar felul în care tergiversezi lucrurile...(apoi, văzând că îl privește nedumerită), adică tragi de timp...Eu nu mai pot așa... - Știu ce înse...

     Simt că ziua asta s-a mai întâmplat cândva, într-un alt an sau într-o altă viață. Frunzele cad galbene și uscate pe asfalt, oamenii își strâng pe lângă trup gecile ponosite, abia scoase din dulapul cu haine groase și în cartier miroase a frig și a iarnă. Cum o fi asta? Un miros care îmi amintește de zăpadă, de fum proaspăt ieșit de pe horn, de struguri veștejiți și pâine caldă. Fiindcă iarna mă duce cu gândul la casa de la țară, deși petreceam puține zile acolo. Este o toamnă lipsită de surprize, timpurie și dezamăgitoare. Pe ce bănci se mai cuibăresc acum îndrăgostiții? Și încotro aleargă cățeii, dacă mirosul îmbietor al verii a dispărut o dată cu anotimpul?

   Fulgerul spintecă lung cerul, cuprinde tot orizontul. Norii liliachii se freacă unii de alții. răspândind întunericul. Picături grele de ploaie se lovesc de geam și un vuiet lugubru acoperă toată întinderea de apă. O furtună cum demult nu mai văzuse comandantul navei. Să fi fost în '87 , pe Amur, când vremea rea durase aproape o săptămână? Își jurase că, dacă va scăpa, nu va mai pune gura pe alcool toată viața.  În prima dimineață cu soare, când au făcut inventarul pagubelor și au găsit lada cu rom în mod miraculos întreagă, a băut cu nesaț, uitând de jurământ...În fond, de câte ori păcălești moartea?  - Ce se întâmplă? îl întreabă un marinar. E furtună, tâmpitule! Ce-mi trimit ăștia toți novicii?! și cu voce tare:  - Avem treabă! Mai trage o dată din țigară și o aruncă cu un bobârnac pe podea, apoi îți potrivește pălăria pe capul proaspăt tuns și privește în zare. Numai ceață cât vezi cu ochii. Ceață și apă, ca și cum ploaia se contopește cu valurile și în j...