Veliko Tarnovo (2)

 Toamna aceasta am ajuns pentru a treia oară în orașul bulgar Veliko Târnovo (cunoscut și ca "Orașul Țarilor"), atrași fiind în special de drumurile întortocheate ce urcă și coboară printre case vechi, vitrine cu suveniruri și ferestre cu ghivece colorate. Noaptea orașul este viu, plin de sunet, de tineri care se plimbă pe bulevard, printre magazine de modă și mai sus spre casele tăcute din centru. Aici am găsit câteva clădiri impunătoare, cu semnificații istorice- cum ar fi Fortăreața Tsaravets de unde se vede superb orașul străbătut de râul Yantra, Catedrala Patriarhală sau Monumentul Asenevtsi, dar și străzile cu piatră cubica, atelierele unde artiștii pictează sub privirile trecătorilor, magazinele de haine lucrate în lână și restaurante din care străbat mirosuri ademenitoare. De la cel mai luxos local până la fast-food-ul din colț unde se vând sandwich-uri ieftine, mâncarea este foarte bună, făcută cu grijă și respect pentru client, iar prețurile sunt accesibile. 

  Din fericire am avut o vreme frumoasă și ne-am putut plimba prin oraș, din când în când grăbind sau încetinind pasul alături de micuțul nostru. Acesta nu s-a lăsat impresionat de culorile intense ale toamnei presărate atât de frumos printre frunze, ci s-a bucurat de piericelele mici și plate din pavaj, a adunat castane și s-a oprit la fiecare magazin de suveniruri să inspecteze magneții de frigider. La final și-a ales o oaie pufoasă care a rămas rapid fără un ochi și am spus cu toții un "la revedere" orașului pe care am promis să îl vizităm și după ce îmbracă haine albe de iarnă. 
 
 
 
 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe