Dragă Miruna

Într-o zi de duminică, ne-am strans mai multe familii în curte la ţară, unde am întins o masă de sărbătoare. Eram acolo fraţi, surori, verişori de toate felurile, copii, tineri şi bătrâni având ca singur lucru în comun gradele de rudenie.
 Masa era lungă de aproape trei metri, ca la o nuntă, astfel încât nu puteam auzi ce se vorbeşte la celălalt capăt. Şi nici nu mă interesa. La dreapta mea stătea un puşti spre care evitam să-mi îndrept privirea fiindcă mânca scârbos. La stânga se aşezase una din multele verişoare despre a cărei existenţă habar nu aveam. Era o fată comună la prima vedere. Slăbuţa, cu părul împletit pe spate, purtând o rochie albă, aproape transparentă în soare. Mânca încet, parcă cu silă, şi în mod sigur nu asculta conversaţiile din jurul ei.
 Văzând-o distrată, m-am întors spre ea şi am întrebat-o cum o cheamă. În vacarm nu a înţeles întrebarea, şi s-a aplecat spre mine. Îi mirosea părul a zambile. M-am bâlbâit puţin, apoi am repetat:
 - Cum te cheamă?
-  Miruna.
Atunci, crezându-mă amuzant şi curtenitor, am început să-i cânt : "Dragă Miruna, îţi spun printre şoapte, îmi place cămaşa ta de noapte".
 Ea şi-a întors privirea de la mine şi peste cinci minute am surprins-o exminându-şi discret rochia. Mi-a venit să râd, dar m-am abţinut.
 Adunarea era atââât de plictisitoare, încât am început să-mi analizez verişoara. Era cam de-o seamă cu mine sau cu un an-doi mai mică. Părea genul de fată care vorbeşte doar cu apropiaţii şi doar în termeni politicoşi. Genul care la liceu sau facultate, unde o fi, ia mereu note bune şi stă doar în prima bancă, bot în bot cu profesoara. I-am analizat mâinile; clar nu ştiu ce-i munca. Fine şi aproape fragile...bune doar de sărutat. Inevitabil, privirea mi-a alunecat pe genunchii dezgoliţi, albi şi părând foarte fini, apoi pe mijlocul subţire şi sânii destul de proeminenţi.
 În tot acest timp, fără să ştiu, ea mă privea cu o expresie întrebătoare. Am roşit probabil ca un amator prins la furat de cireşe în livezile vecinilor.
 Cu un gest teatral şi răsfăţat, ea a împins farfuria şi s-a ridicat de la masă, privindu-mă cu subînţeles. M-am ridicat şi eu, sub ochii nemulţumiţi ai bătrânetului, şi am urmat-o. M-a dus pe o păşune, pe care două vaci negre păreau stăpâne absolute.
 "Poate nu e chiar aşa tocilară..." m-am gândit atunci, cu speranţa să nu-mi vorbească despre Kant şi Nietzsche. Fetele cred că, dacă ştiu mai multe, sunt plăcute pentru cunoştinţele lor, nu pentru felul în care arată....Ca şi cum ar putea compensa cu ceva...
 Miruna s-a întins în iarbă, cu faţa luminată de soare. Un fior rece mi-a trecut pe şira spinării când rochia i-a alunecat de-a lungul pulpei, dezgolind-o. Deşi avea ochii închişi, părea conştientă că o admir. M-am întins şi eu lângă ea, ca un căţel tăcut şi credincios.
 - Mai cântă-mi ceva, a murmurat ea, şi abia atunci mi-am dat seama ce buze expresive are.
Am început să fredonez o melodie oarecare, într-o engleză stâlcită şi la sfârşit, în loc de aplauze, m-a învăluit cu un potop de râs.
- Cânţi groaznic!
- Atunci de ce m-ai pus?
- Am vrut să-ţi dau o şansă.
Am tăcut amândoi multă vreme. Deja o uram pe Miruna, atât de mult încât i-aş fi sfâşiat rochia şi....Soarele îmi pârjolea faţa, voiam să plec. M-am ridicat, cu intenţia asta, dar ea m-a prins de picior, cu un gest trecător:
- Unde pleci?
- Nu ştiu, mă plimb...Credeam că m-ai adus aici să-mi spui ceva.
- Nu eu te-am adus, tu ai venit. Dacă nu mi-ai fi rudă...
- Ce?
(Într-o fracţiune de secundă m-am gândit cât de apropiată îmi poate fi şi dacă asta m-ar putea opri să o am).
- ...aş crede că eşti un pămpălău.
Cu un ropot de înjurături pe buze, am plecat spre casă. Însă, din acea zi mă trezesc cu gândul numai la ea, la pulpele fine şi parfumul de zambile. Şi fredonez ca un idiot: " Dragă Miruna..."