Atelierul

În vara aceea eram încă studentă şi îi parea că voir rămâne mereu aşa, fiindcă nu-mi dădeam niciun interes în a finaliza studiile. Era perioada în care îmi petreceam serile prin baruri şi cafenele ieftine, legând prietenii anoste cu oameni de toate vârstele, dispuşi să-mi plătească consumaţia (destul de modestă), în schimbul unor promisiune ce nu aveau să fie îndeplinite niciodată.
 Timpul părea că stă în loc, şi eu o dată cu el.
În fiecare noapte aveam acelaşi vis: mă aflam într-un vagon gol ticsit cu miros de rânced şi de vomă, mergând spre nicăieri, căci nu existau gări. La fiecare fereastră puteam zări un singur peisaj, câmpul ars acoperit de ceaţă.
 Dimineaţa mă trezeam cu senzaţia ciudată că nu ştiu unde mă aflu. După ce îmi turnam apă pe faţă şi păr, mă afundam în fotoliul de pe balcon şi fumam ţigară după ţigară, până mi se făcea greaţa. Aşteptam seara, să-mi pot reîncepe turul cafenelelor.
 Într-o seară dintr-acelea ploioase, am încercat un local nou, Bistro...ceva. Era o încăpere îngustă şi întunecată, unde se fuma mult şi se asculta numai hard rock. Nu zăream nicio figură cunoscută, aşa că m-am aşezat într-un colţ la o masă şi am comandat un ceai. Treizeci de minute mai târziu, a venit chelneriţa cu o ceaşcă plină cu apă aromată care avea gust de spălătură. Sorbind încet şi cu dezgust, m-am abandonat în visare. Nu planuri de vacanţe la Paris sau bărbaţi chipeşi şi sentimentali, ci pur şi simplu o letargie încurajată de muzica aritmată şi fumul gros al propriei ţigări.
 În timp ce leneveam astfel, în faţa mea s-a aşezat un bărbat şi, fără introducere, mi-a spus:
- Noi ne cunoaştem!
Fără a fi surprinsă- căci o fată singură într-un bar e o ţintă destul de facilă pt bărbaţi- l-am analizat îndelung, încercând să-mi dau seama dacă şi de unde îl cunosc.
- Anul trecut, în vară...m-a ajutat el.
Era un individ de statură medie, cu o claie de păr negru în cap şi o mustăcioară demodat tăiată deasupra buzelor subţiri. În timp ce îl priveam, zâmbea subtil, jucându-se cu o pipă veche, decojită.
 Nu chipul, ci pipa aceea m-a făcut să-mi amintesc de cel care, cu un an în urmă, m-a acostat pe stradă şi m-a invitat la o cafea, câteva străzi mai încolo. Am acceptat din lipsă de bani şi de ocupaţie, însă a fost o seară plictisitoare, încheiată cu o partidă zbuciumată, ca o defulare din partea amândurora. Spre dimineaţă, asudat şi liniştit, şi-a aprins pipa şi, cu privirile pe fereastra balconului, a fredonat o melodie cunoscută.
- Da, asa e, am recunoscut fără pic de veselie că îl revăd.
 După care a urmat un potop de întrebări din partea lui: Ce ai mai făcut? Tot acolo stai? Ti-ai găsit ceva de lucru? Mai trăieşte motanul? ca şi cum suntem doi prieteni buni care se revăd după mult timp.
 Am zâmbit plictisită, răspunzând sporadic cu intenţia de a-l îndepărta.
 - Ştii, sâmbătă mă însor!
"De parcă mi-ar păsa!"  Totuşi l-am privit curioasă. Ce voia de la mine?
- Am întâlnit o fată minunată.
- Mă bucur, am răspuns, deşi tonul vocii sugera altceva.
- Ne căsătorim la biserica...la ora...
Mi-am mai aprins o ţigară şi l-am ascultat absentă. Entuziasmul lui mă dezgusta, neînţelegând ce poate fi atât de minunat în a te culca toată viaţa cu aceeaşi persoană. Aceeaşi figură dimineaţa, la cafea, aceeaşi figură seara, la cină, acelaşi sforăit zgomotos noaptea, aceleaşi tabieturi obositoare şi certuri frustrante...
 Între timp, fără să observ, mi-a comandat o cafea. Zâmbea frumos, deşi avea dantura strâmbă. L-am privit mai atentă; oare cum arăta minunăţia lui de fată?
 Abia târziu mi-am dat seama că vorbea despre altceva. Mă invita la el.
- Poftim?
- Ştii, am putea vedea un film...
- Un film?! am întrebat sarcastică, mirându-mă sincer cât de diplomat devenise.
- Da, de ce nu?
Într-o fracţiune de secundă m-am gândit: Ce am de pierdut? Nimic. În fond, poate era ultima lui escapadă înainte de a se înhăma la o viaţă plictisitoare, lipsită de noutate.
 Prin urmare, l-am însoţit acasă. Porst spus acasă, de fapt era atelierul lui; o încăpere puţin mai mare decât un garaj, cu o saltea aşezată direct pe podea şi două scaune din paie frumos împletite. Nici urmă de tv sau laptop pe care să putem vedea un film.
 Pe un şevalet zăcea neterminat un portret de femeie, pe jos erau împrăştiate tuburi de culoare, pensule, paleta murdară, scrumiere pline până la refuz şi resturi de mâncare uscată.
 Mirosea a tempera şi a încins, deşi mica fereastră era larg deschisă.
 În raza de soare pătrunsă înăuntru pluteau firicele de praf. O atmosferă boemă pe care abia atunci o puteam asocia cu imaginea posesorului ei.
 Numele lui era Daniel şi din seara aceea, atelierul a devenit casa mea, un locşor ascuns de privirile şi bănuielile minunatei soţii.
 Tot din acea seară, abandonând facultatea şi stilul meu de viată dezordonat, am încetat să mai visez vagonul pustiu al trenului mergând spre nicăieri.