Colţ de literatură

În vara aceea eram încă studentă şi îi parea că voir rămâne mereu aşa, fiindcă nu-mi dădeam niciun interes în a finaliza studiile. Era perioada în care îmi petreceam serile prin baruri şi cafenele ieftine, legând prietenii anoste cu oameni de toate vârstele, dispuşi să-mi plătească consumaţia (destul de modestă), în schimbul unor promisiune ce nu aveau să fie îndeplinite niciodată.  Timpul părea că stă în loc, şi eu o dată cu el. În fiecare noapte aveam acelaşi vis: mă aflam într-un vagon gol ticsit cu miros de rânced şi de vomă, mergând spre nicăieri, căci nu existau gări. La fiecare fereastră puteam zări un singur peisaj, câmpul ars acoperit de ceaţă.  Dimineaţa mă trezeam cu senzaţia ciudată că nu ştiu unde mă aflu. După ce îmi turnam apă pe faţă şi păr, mă afundam în fotoliul de pe balcon şi fumam ţigară după ţigară, până mi se făcea greaţa. Aşteptam seara, să-mi pot reîncepe turul cafenelelor.  Într-o seară dintr-acelea ploioase, am încercat un local nou, Bistr...

 Trecând pe lângă un şir de vitrine, o imagine m-a făcut să tresar. Crezând că-i o iluzie, m-am oprit şi am privit fata din oglindă.  Era o eu mai clară, mai albă, mai frumoasă. Mai cum aş vrea să fiu, fără speranţe fade, prejudecăţi şi temeri. Toţi cei din jur treceau nepăsători, mergeau parcă-n reluare şi-nţelegeau puţine.  " E ficţiune pură. Asta scrie prostii.  Noi vrem doar acţiune, mult sex şi bancuri proaste. Luăm pulsul vieţii şi ne ghidăm după Azi, ce-mi pasă mie a cui era reflecţia?... Trăim doar prea puţin ca să citim palavre!"  Şi-am aşteptat să treacă şi ultimul străin să mă privesc mai bine,  să pot spune: "Sunt eu!" Dar clipa a trecut, şi-am redevenit "doar o muză tristă într-un oraş anost"

Într-o zi de duminică, ne-am strans mai multe familii în curte la ţară, unde am întins o masă de sărbătoare. Eram acolo fraţi, surori, verişori de toate felurile, copii, tineri şi bătrâni având ca singur lucru în comun gradele de rudenie.  Masa era lungă de aproape trei metri, ca la o nuntă, astfel încât nu puteam auzi ce se vorbeşte la celălalt capăt. Şi nici nu mă interesa. La dreapta mea stătea un puşti spre care evitam să-mi îndrept privirea fiindcă mânca scârbos. La stânga se aşezase una din multele verişoare despre a cărei existenţă habar nu aveam. Era o fată comună la prima vedere. Slăbuţa, cu părul împletit pe spate, purtând o rochie albă, aproape transparentă în soare. Mânca încet, parcă cu silă, şi în mod sigur nu asculta conversaţiile din jurul ei.  Văzând-o distrată, m-am întors spre ea şi am întrebat-o cum o cheamă. În vacarm nu a înţeles întrebarea, şi s-a aplecat spre mine. Îi mirosea părul a zambile. M-am bâlbâit puţin, apoi am repetat:  - Cum te ch...

În bar, gălăgie. Muzică proastă, oameni beţi, pahare sparte. Lumină difuză, neprielnică pentru ocheade. Într-un colţ, o femeie îmbrăcată din cap până în picioare în roşu. În celălalt colţ, un bărbat fumând neglijent. Privirile lor se întâlnesc o clipă. Un gras le-ntrerupe dialogul nonverbal, apoi este reluat: " Arăţi bine, vino să-mi aprinzi ţigara." " Şi tu eşti sexy, oare toaleta-i ocupată?" El se ridică, cu bricheta în mână ca dovadă a intenţiei lui (nevinovate). Ea îi acceptă focul şi zâmbeşte privindu-l lasciv. - Lasă-mă să-ţi cumpăr ceva de băut! " Poate după avem parte de puţină acţiune" - Martini, te rog! " Să vedem dacă şi portofelul e la fel de atrăgător ca faţa" Chelnerul vine cu băutura. Un pahar. Două. Trei. Ochii lui se aprind de nerăbdare. Degetul ei mângâie marginea paharului. - Câtă înghesuială! " Poate ar trebui să schimbăm locaţia" - Şi cât fum..." Ai iubită, aşa-i?" - Poate ar trebui să schimbă...

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise. - Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile. -Cine...? O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi. -Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii. -Oraşul, iubito. Râsul continua, mai vesel. -Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi? Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voal...

Răcoarea dimineţii pătrunde pe sub uşă, dând parcă un sens steluţelor de gheaţă formate la geam. Din curte vin ca-ntr-un tropot nebunesc sunet de tobe şi glasuri de copii. Orice cuvânt ar spune sună la fel în vâltoarea dimineţii...domn domn dom dom do do...,iar toba le ţine isonul, trezind câinii din sat şi creând un vacarm drăcesc în care nici cel mai îndârjit om nu ar mai putea adormi la loc. Covrijii stau înşiraţi pe-o funie atârnată de-un cui, iar paşii mamei se apropie grăbiţi, urmaţi de scârţâitul uşii: - Trezeşte-te, mamă, e ora prânzului. După câteva clipe, glasurile încetează mulţumite de recompensă şi liniştea se reaşterne. Doar un câine în depărtare mai scoate-un "ham" doar ca să fie... Monica se-ntinde şi cască prelung. Răsuflarea ei se-mprăştie în aburi; în sobă lemnele sunt deja scrum rece. Cu mişcări molatece şi troznituri de oase, se ridică din pat şi-şi îmbracă rochia pregătită de cu seara: acea rochie păstrată doar pentru astfel de ocazii. îşi î...

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi. În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi. Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gâ...