Dragostea e ca o piersică verde

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi.
În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi.
Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gândul lipsei ei, alergi desculţ prin grădină spre pomul cel golit şi constaţi neputincios că acum dragostea ta e doar...un pandişpan cu piersici.