Oraşul

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise.
- Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile.
-Cine...?
O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi.
-Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii.
-Oraşul, iubito.
Râsul continua, mai vesel.
-Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi?
Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voalat, până se strivesc fără zgomot de pavajul albit, iar sunetul încetează.
Ea îl priveşte întrebătoare, el o priveşte calm.
-E doar oraşul. El e mereu treaz şi ascultă şi râde la prea multe poveşti de iubire, la promisiuni grăbite şi inutile, la noi...Nimic nu-i nou pentru el.
Ea tace, gânditoare, cu un zâmbet pierdut pe buze.
-Eu cred că e trist acum, fiindca s-a înşelat. Credea că a văzut şi a auzit tot, dar nu e aşa. Până acum nu a ştiut de noi.
Şi-ncepe să râdă mai tare, iar glasul ei se-ntoarce cu ecou, apinzând lumini în case, făcând să apară chipuri somnoroase la ferestre iar din cămăruţă sonata începe mai veselă, readucând viaţa în noaptea oraşului amorţit.