Colţ de literatură

În bar, gălăgie. Muzică proastă, oameni beţi, pahare sparte. Lumină difuză, neprielnică pentru ocheade. Într-un colţ, o femeie îmbrăcată din cap până în picioare în roşu. În celălalt colţ, un bărbat fumând neglijent. Privirile lor se întâlnesc o clipă. Un gras le-ntrerupe dialogul nonverbal, apoi este reluat: " Arăţi bine, vino să-mi aprinzi ţigara." " Şi tu eşti sexy, oare toaleta-i ocupată?" El se ridică, cu bricheta în mână ca dovadă a intenţiei lui (nevinovate). Ea îi acceptă focul şi zâmbeşte privindu-l lasciv. - Lasă-mă să-ţi cumpăr ceva de băut! " Poate după avem parte de puţină acţiune" - Martini, te rog! " Să vedem dacă şi portofelul e la fel de atrăgător ca faţa" Chelnerul vine cu băutura. Un pahar. Două. Trei. Ochii lui se aprind de nerăbdare. Degetul ei mângâie marginea paharului. - Câtă înghesuială! " Poate ar trebui să schimbăm locaţia" - Şi cât fum..." Ai iubită, aşa-i?" - Poate ar trebui să schimbă...

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise. - Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile. -Cine...? O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi. -Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii. -Oraşul, iubito. Râsul continua, mai vesel. -Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi? Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voal...

Răcoarea dimineţii pătrunde pe sub uşă, dând parcă un sens steluţelor de gheaţă formate la geam. Din curte vin ca-ntr-un tropot nebunesc sunet de tobe şi glasuri de copii. Orice cuvânt ar spune sună la fel în vâltoarea dimineţii...domn domn dom dom do do...,iar toba le ţine isonul, trezind câinii din sat şi creând un vacarm drăcesc în care nici cel mai îndârjit om nu ar mai putea adormi la loc. Covrijii stau înşiraţi pe-o funie atârnată de-un cui, iar paşii mamei se apropie grăbiţi, urmaţi de scârţâitul uşii: - Trezeşte-te, mamă, e ora prânzului. După câteva clipe, glasurile încetează mulţumite de recompensă şi liniştea se reaşterne. Doar un câine în depărtare mai scoate-un "ham" doar ca să fie... Monica se-ntinde şi cască prelung. Răsuflarea ei se-mprăştie în aburi; în sobă lemnele sunt deja scrum rece. Cu mişcări molatece şi troznituri de oase, se ridică din pat şi-şi îmbracă rochia pregătită de cu seara: acea rochie păstrată doar pentru astfel de ocazii. îşi î...

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi. În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi. Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gâ...

În ziua de azi oricine poate fi poet. Nu-i nevoie de rimă, de ritm sau măsură Tot ce trebuie să faci e să înşiri Sentimente aleatorii, Un gând hoinar şi melancolic, Reţeta unei prăjituri de casă Şi câteva vorbe de duh. Apoi adaugi un titlu pompos Sugestiv şi de prisos (fără rimă, ţine minte!) Şi te semnezi la sfârşit Gata capodopera! Câţiva nătăfleţi, desigur, O să găsească profunzimi de nepătruns Şi geniu demn de-un Eminescu În cele câteva zeci de rânduri Inutile. ( care totuşi strâng suspine virtuale mai ceva ca filmele cu vampiri adolescenţi)

- Eşti sigură că mai ai nevoie de asta? am întrebat-o, sperând să-mi observe tristeţea din glas. - Da, te rog. Doar zece minute. Pentru ultima oară, promit! şi s-a aşezat în faţa măsuţei, cu mâinile întinse parcă pentru a se năpusti asupra ei imediat după aprobarea mea. - Bine...Începe tu prima. Grăbită şi veselă ca o şcolăriţă, a pus sticluţa cu lichidul vişiniu pe măsuţă. M-a privit lung, îndatoritoare, apoi a turnat câteva picături în fiecare cupă. - Te iubesc! mi-a şoptit cu un lung suspin. Amândoi, în acelaşi timp, am băut licoarea. Ea, fericită, eu nedumerit. Pentru ce mai avea nevoie de o ultimă încercare ? De o lună de zile era mai tăcută, mai gânditoare, mai absentă decât de obicei. Ultimul vis părea să nu-i fi adus nicio mulţumire deşi ne-am reîntâlnit ca întotdeauna, într-un decor atât de cunoscut- decorul primei noastre zile petrecute împreună. Zâmbea, mă strângea de mână şi-mi şoptea: "Ne-am regăsit", iar vântul şuiera cu ecou în tunelul rece. Era şap...

La un anumit punct, parcul se desparte în două cărări înguste şi întunecoase, străjuite de stejari bătrâni care opresc între crengile lor lumina plăpândă a stelelor. La capătul acestor cărări, beznă şi un miros aspru de iarbă arsă. El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit. " Bun, şi acum...încotro? " Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul... O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depăr...