"Şi acum...încotro?"
La un anumit punct, parcul se desparte în două cărări înguste şi întunecoase, străjuite de stejari bătrâni care opresc între crengile lor lumina plăpândă a stelelor. La capătul acestor cărări, beznă şi un miros aspru de iarbă arsă.
El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit.
" Bun, şi acum...încotro? "
Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul...
O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depărtându-se încet, atât de mici încât par a fi stele. Urmăreşte cu ochii larg deschişi cele două scântei, apoi trei şi din ce în ce mai multe până când cerul devine lucios ca un lac în care se reflectă lumina.
Cărările prind culoare.
La capătul celei din dreapta se zăreşte o casă micuţă, albă cu acoperişul roşu, prost vopsit şi cu ferestrele larg deschise. Alături este o grădină de lalele în care se joacă un băieţel neglijent îmbrăcat, agitând în vântul primăvăratic un avion din lemn sculptat.
La capătul celei din stânga, El vede o clădire imensă acoperită de iederă, cu o curte interioară şi un părculeţ frumos amenajat prin care aleargă un grup de fetiţe îmbrăcate în uniforme gri cu gulere albe, dantelate. Una dintre ele, o copilă blondă, firavă, îi zâmbeşte fără să-l vadă, apoi îşi continuă goana după colegele ei.
Lângă El se află o bancă despre care e sigur că nu exista atunci când a ajuns aici. Se aşează, privind precaut în jur, şi-şi rezeamă fruntea în pumni. Mintea începe să-i joace feste. Amintirile i se învârt în faţă ca o monstruoasă roată a norocului, un fel de căluşei ai aducerii-aminte, atât de iute încât rotirea îl cuprinde în iureşul ei şi-l aruncă în cercuri nesfârşite prin abisuri de întunecime unde stăruie o singură întrebare: "Şi acum...încotro?"
El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit.
" Bun, şi acum...încotro? "
Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul...
O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depărtându-se încet, atât de mici încât par a fi stele. Urmăreşte cu ochii larg deschişi cele două scântei, apoi trei şi din ce în ce mai multe până când cerul devine lucios ca un lac în care se reflectă lumina.
Cărările prind culoare.
La capătul celei din dreapta se zăreşte o casă micuţă, albă cu acoperişul roşu, prost vopsit şi cu ferestrele larg deschise. Alături este o grădină de lalele în care se joacă un băieţel neglijent îmbrăcat, agitând în vântul primăvăratic un avion din lemn sculptat.
La capătul celei din stânga, El vede o clădire imensă acoperită de iederă, cu o curte interioară şi un părculeţ frumos amenajat prin care aleargă un grup de fetiţe îmbrăcate în uniforme gri cu gulere albe, dantelate. Una dintre ele, o copilă blondă, firavă, îi zâmbeşte fără să-l vadă, apoi îşi continuă goana după colegele ei.
Lângă El se află o bancă despre care e sigur că nu exista atunci când a ajuns aici. Se aşează, privind precaut în jur, şi-şi rezeamă fruntea în pumni. Mintea începe să-i joace feste. Amintirile i se învârt în faţă ca o monstruoasă roată a norocului, un fel de căluşei ai aducerii-aminte, atât de iute încât rotirea îl cuprinde în iureşul ei şi-l aruncă în cercuri nesfârşite prin abisuri de întunecime unde stăruie o singură întrebare: "Şi acum...încotro?"
Comentarii
Trimiteți un comentariu