În numele tău

- Eşti sigură că mai ai nevoie de asta? am întrebat-o, sperând să-mi observe tristeţea din glas.
- Da, te rog. Doar zece minute. Pentru ultima oară, promit! şi s-a aşezat în faţa măsuţei, cu mâinile întinse parcă pentru a se năpusti asupra ei imediat după aprobarea mea.
- Bine...Începe tu prima.
Grăbită şi veselă ca o şcolăriţă, a pus sticluţa cu lichidul vişiniu pe măsuţă. M-a privit lung, îndatoritoare, apoi a turnat câteva picături în fiecare cupă.
- Te iubesc! mi-a şoptit cu un lung suspin.
Amândoi, în acelaşi timp, am băut licoarea. Ea, fericită, eu nedumerit. Pentru ce mai avea nevoie de o ultimă încercare ? De o lună de zile era mai tăcută, mai gânditoare, mai absentă decât de obicei. Ultimul vis părea să nu-i fi adus nicio mulţumire deşi ne-am reîntâlnit ca întotdeauna, într-un decor atât de cunoscut- decorul primei noastre zile petrecute împreună. Zâmbea, mă strângea de mână şi-mi şoptea: "Ne-am regăsit", iar vântul şuiera cu ecou în tunelul rece. Era şapte seara şi ştiam amândoi că în acea zi ne vom săruta, însă apropierea se lăsa aşteptată, pavăză fiind inocenţa ei care mă intimida, sfiiciunea mea care o nedumerea....
La ce te gândeşti, dragul meu?
Tresar şi o privesc, apoi o fericire de nedescris îmi face inima să bată mai tare şi o strâng în braţe.
La tine! Mi-a fost dor...Spune-mi, cum ai reuşit?
Să scap de el? I-am spus că o să lipsesc câteva ore, nu mai puteam sta fără să te văd.
Mă priveşte cu ochii ei de culoarea ierbii uscate în timp ce-mi mângâie tâmpla.
Ce ne facem noi? oftează totuşi fără a părea tristă.
Fugim!
Unde să fugim?! gândul pare să o sperie şi se dă un pas înapoi, rezemându-se de zid.
Oriunde, undeva unde să nu fie soţul tău. Undeva unde să fim liberi şi singuri.
Vrea să-mi răspundă, dar îi acopăr buzele cu un sărut. Oftează din nou şi-mi şopteşte:
Te iubesc!
Odată cu vocea ei, culorile par să se schimbe în jur. Podul se unduieşte haotic peste noi, şi o cuprind în braţe cu milă, cu groază, cu ultimele puteri...
Mă trezesc. Privesc în jur buimac şi încerc să mă ridic de pe covor, dar picioarele-mi sunt amorţite. Oare cât a durat? Ea încă doarme pe canapea, cu o mână atârnând moale şi cu părul răscolit de violenţa căderii. O privesc lung, înduioşat. Obrajii îmbujoraţi, gâtul alb pe care se odihneşte o cruciuliţă de lemn, rochia dezgolindu-i picioarele fine. Pe sub pleoape ochii încă i se mişcă, iar pe buze schiţează un mic surâs de mulţumire. De ce? De ce încă visează când eu sunt treaz? În toţi anii ăştia doar eu am visat...în numele Tău?
Se trezeşte uşor şi se întinde.
- Ah, ce frumos a fost! Mi-e atât de sete...Mă duc să fac o cafea.
Şi pleacă cu paşi înceţi spre bucătărie, în timp ce eu rămân să privesc perna care încă păstrează forma obrazului ei...