Colţ de literatură

Se povestește că prin anii '20 exista un orășel la poale de munte, unde oamenii trăiau după reguli nescrise dar îndelung respectate. Acolo totul era în armonie cu natura, chiar dacă viața de zi cu zi se ducea între câteva linii trasate cu cretă colorată de către locuitori. Nu existau garduri, copaci și nici animale, totul era format din desene pe asfalt și ecouri de voci care se propagau de-a lungul unui munte de carton, ca-ntr-un film de Lars von Trier. Singura lege acolo consta în faptul că nimic din ce exista nu era real. Sentimentele, dialogurile, totul era o minciună la care contribuia fiecare în spirit de loialitate pentru istoria ținutului respectiv. Prieteniile se contruiau cu ușurință, fiecare nou venit era adoptat și inițiat în traiul acela, iar puțini părăseau orașul o dată ajunși acolo.  Într-o zi de august, un cuplu a coborât în gara părăginită, în căutarea unei aventuri de neuitat pentru luna de miere. Auziseră multe despre locul respectiv, povești șoptit...

-  Calmează-te! a strigat Adina cu ecou din celălalt capăt al pădurii. Loviturile de sapă se propagau cu zgomot în pământul tare, făcând să vibreze brațul femeii. Cu fruntea asudată ca-ntr-o zi de caniculă și părul prins în creștetul capului, se rezema cu toată greutatea-n unealtă. În jur era aproape beznă, doar o luminiță clipocea departe la ecranul unui telefon. -  O să îl îngropăm AICI?! Nu există altă variantă? Să-l dăm la porci, să-l aruncăm în apă, să-l ascundem în beton? -  Vino și ajută-mă, nu te mai văicări ca o călugăriță-n zi de post! -  Dar de unde știi tu cum se văicăresc? a replicat Andreea și, dacă ar fi fost mai aproape, ar fi văzut cum Adina își dă ochii peste cap în semn de sictir.  S-a apropiat de cadavru și l-a studiat în lumina albăstruie. Părea în stare bună, atât cât poate fi un cadavru. -  Știi că dacă ne prinde cineva aici, am pus-o, nu? -  Dacă ai un kg de marijuana la tine, yep, we're screwed!  Au co...

 Îți mai amintești ultimul sărut? Eram la gura de metrou, fiecare grăbit să plece pe drumul lui, într-un mod mai metaforic decât credeam. Pe atunci nu știam că o să te transformi și o să mi te scurgi printre degete ca un nămol.  Acum îți scriu și te privesc cum te târăști pe coate, cerând dreptul la regret. Nu te urăsc, ura în sine e tot un sentiment iar de asta nu mai sunt demult capabilă. Mi-e doar comod disprețul pe care l-am învățat de la tine.  Nu sunt iubirea vieții nimănui, așa cum nici păsările nu au dumnezei. Credeai că mă cunoști și zborurile mele vor fi repetitive, dar te-am înșelat cu zâmbetul pe buze. Ai suspinat visător la doi ochi albaștri și o gură tristă, fără să observi grimasa răutății. Ești nefericit, dragul meu? Mă bucur pentru tine! Acum trage zăvorul propriei colivii și înghesuie-te în sine, căci ești singura pasăre cu Dumnezeu, când aripile singur ți le-ai frânt.  Nu te mai cunosc. O altă tină te-a iubit cu suflet copilăresc,...

 Ne-am sinucis nopțile una câte una, prea egoiste să le schimbăm la amanet pentru zile mai bune. Eu eram albă și îți cunoșteam fiecare semn al exclamării, tu erai neagră și mă iubeai orbește cum își iubește un cățel salvatorul. Ne purtam pe brațe într-o lume verticală și visam cu ochii deschiși la shoturi de tequila și apusuri pe acoperișuri solitare.  Mergeam în sens contrar, dădeam coate trecătorilor, râdeam de propria nebunie, ca-ntr-un videoclip cu lesbiene frumoase, iar totul era perfect. Eram perfectă, fiindcă te aveam pe tine. Ți-am scris în repetate rânduri din acea noapte, dar nu mi-ai răspuns, ca și cum din toată povestea au rămas doar trei puncte de suspensie printre care încă te caut. Zilele trecute te-am zărit la Romană, nu mai era brunetă și nici singură. Tristețea din priviri dispăruse, zâmbeai strâmb și erai ca celelalte o mie. Iar eu...eu încă te descriam ca pe iubirea vieții tuturor, lipind afișe pe garduri de țară, de teamă să nu te găsească cineva îna...

  Dacă ai fi un drog, te-aș inspira adânc în plămâni până când mi-ar exploda pieptul, cu tot cu fericirea în particulele ei cele mai fine. Și nici măcar atunci nu aș spune că sunt fericită fiindcă, vezi tu, unii oameni s-au născut cu negația-n priviri. Cu semnul întrebării veșnic neșters. Sunt invizibilă, atât de invizibilă încât doare fiecare ghiont nevinovat primit pe stradă de la un trecător, și când te gândești că asta e puterea supranaturală pe care mi-am dorit-o până să te știu. Până să exagerez fiecare zâmbet, până să invoc fiecare lacrimă ca pe cea mai bună cură împotriva tristeții.  Te știu de o viață, ce-i drept. Te scriu în fiecare melodie, te descriu în fiecare mișcare, te caut pe fiecare chip și te reneg de fiecare dată când te regăsesc. Te iert cu patima virginei pentru primul bărbat, te adopt ca pe un refugiat gonit de timp, te simt în fiecare gând și ești prezent în fiecare monolog.  Te chem din nou, cu speranță și regret, cu dezamăgire de sine, i...