Colţ de literatură

- Oamenii nu croiesc drumuri care să-i ducă în gol! s-a auzit vocea înceată dar totuşi hotărâtă a celui pe care prietenii îl strigă Andu, deşi pe el îl cheamă Adrian. Remarca lui, venită în momentul în care ne-am oprit toţi nedumeriţi la o răscruce de drumuri m-a făcut să îl privesc mai atent. Veşnic cu un surâs absent pe buze ca-n aşteptarea permanentă a unei glume, tăcut până la muţenie şi retras în lumea lui, Andu nu mi-a atras atenţia în niciun fel până la constatarea respectivă. Abia atunci l-am observat: aproape înalt, brunet şi cu ochii negri adumbriţi de sprâncene nu atât goase cât negre la rândul lor, îmbrăcat cu un tricou de culoare incertă- verde-albăstruie, pantaloni de trening şi adidaşi. Stând mereu în spatele nostru ca o oaie repudiată de turmă şi nepăzită de câini, îmi părea acum mai degrabă ciobanul liniştit din Mioriţa al cărui destin întunecat îl face să se poarte cu o incredibilă demnitate faţă de trădătorii săi. Zâmbetul veşnic absent şi interior îl priveam acum c...

În faţa noastră se-ntindea ţărmul mărginit de imensitatea albastră a mării. Deasupra- cerul senin părea să se-nalţe tot mai mult ca o cupolă. La picioarele noastre se agitau furnicile viu colorate în preocupări efemere. Eram deasupra lumii. O ameţeală de necontrolat mi-a cuprins tâmplele şi m-am dat doi paşi înapoi. - De ce ţii degetele de la picioare strânse? m-a întrebat cineva care era lângă mine. " De frică"; aş fi răspuns dacă însăşi frica nu mi-ar fi încleştat maxilarul. Unul câte unul şi-au luat avânt şi, tăind aerul cu palmele împreunate deasupra capului, au căzut în apă despărţind valurile unele de celelalte. Toţi, cu excepţia mea. Simţeam că inima mi-a fugit de la locul ei şi s-a ghemuit în tâmpla dreapta, bătând acolo dementa să-mi spargă capul. Rămăsesem deci singură în toată întinderea verde de pe malul de pământ şi nu ştiam ce să fac. Până jos era mult prea mult; dacă plecam, eram laşă, iar dacă mă aruncam, eram sinucigaşă. Eu nu ştiam să înot, dar omisesem s...

Când eram mică, aveam impresia că posedam puteri supranaturale care mă ajutau să simt atunci când cineva aprindea sau stingea televizorul, deşi mă aflam în altă cameră. Nu râde, eram mică! Ei bine, se pare că puterile mele paranormale s-au reîntors la matcă, deoarece de câteva luni mi se întâmplă un lucru pe care l-aş cataloga drept ciudat dacă n-aş şti despre ce-i vorba. Este ceea ce Proust numea "memorie involuntară" şi se manifestă în diverse împrejurări cum ar fi de exemplu când trec pe lângă un grup mare de oameni, când mă strecor prin aglomeraţie sau pur şi simplu când cunosc o persoană nouă. Anumite parfumuri îmi aduc aminte de anumite persoane, sau un gust mă duce cu gândul la o perioadă din trecut aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Proust cu madlena de la micul-dejun. Senzaţiile se tot repetă zilnic deşi sub o altă formă, însă cea mai ciudată a fost zilele trecute când am trecut pe lângă un domn cu nimic ieşit din comun. Dac-ar fi să-l descriu n-aş mai şti fiindc...

pentru detalii: http://www.unatc.ro/

Am fost condusă într-o încăpere strâmtă care semăna cu o cameră cu nimic ieşită din comun, doar că lipseau patul şi şifonierul. Aici m-a întâmpinat un domn de-o vârstă incertă şi mi-a întins un scaun peste masa de birou cu o dexteritate caracteristică acrobaţilor. A aşteptat să iau loc, apoi mi-a explicat de ce mă aflu acolo, lucru pe care îl ştiam oricum mai bine decât el. Abia când a făcut un semn spre fereastră indicându-mi ceva, am văzut-o pe cucoana în costum alb fixându-mă cu privirile pe care în clipa aceea le-ar fi vrut săgeţi otrăvite. Domnul din faţa mea vorbea încontinuu, punându-mi numeroase întrebări la care răspundea cucoana în locul meu, afişând o aroganţă demnă de-o maimuţă care a primit o banana fiindcă a stat cuminte în cuşca ei. Avea vocea mieroasă caracteristică femeilor obişnuite să trăiască pe spinarea bărbaţilor şi o mutră ce inspira acreala supunerii la toate capriciile acestora. Continua să peroreze pe aceiaşi voce scârţâitoare şi revoltată, eu însă o lucram c...