Colţ de literatură

 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...

 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...

 Sunetul greierilor prin frunzișul des și o motocicletă îndepărtându-se cu încetinitorul. O noapte fără lună, un cer brăzdat de nori, iar eu, înfofolită într-o pătură subțire, mă dau alene în leagănul din curte care scârțâie cu un oftat prelung, enervant. Este sfârșit de vară, toate planurile au fost alcătuite și consumate, iar în față am lunga toamnă plină de schimbări. Miros de veșted, de struguri striviți, zile scurte, dor de mare.  Dacă aș putea să opresc timpul, l-aș lăsa să atârne suspendat în noaptea asta calmă, când toți cei iubiți dorm cupeinși de vise la adăpostul casei, când încă mă simt tânără și plină de speranță. Când pot spune: uite, sunt fericită! Am tot ce îmi doresc! Și restul viitorului să fie o continuă repetare a aceleiași senzații.

    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...

 Ninge cu fulgi ușori, vibranți, ca dintr-o altă lume, iar noi, cu obrajii arzând de frig și mâinile întinse, căutăm izbăvirea în răcoarea zăpezii și a cerului rece de sticlă. O seară încremenită, cu sunete înfundate de pași și chiote răzlețe, cu oameni ridicându-se semeți și totuși caraghioși: nas de morcov, ochi de nasturi, brațe din crengi uscate. O mamă construiește un topogan de zăpadă pentru cei trei prichindei nerăbdători și alți copii, văzând minunăția, își așteaptă cuminți rândul la joacă. Este seara în care tații își schimbă cămașa cu un hanorac și ceasul cu mănușile și se avântă în zăpadă cu nostalgia copilăriei pe chip, alunecă la vale pe sănii improvizate, strigă și râd spre deliciul copiilor. Iar bunicii, încercați de dureri surde, își târăsc pașii prin covorul scârțâitor și deapănă amintiri despre vremurile trecute în care zăpezile ajungeau până la streașina casei: "Ca să ieșim la puț sau la toaletă, ne făceam potecă prin nămeți"  Nici câinii nu se lasă mai pre...

   Când te îndepărtezi puțin, vezi imaginea de ansamblu- ca în fața unui tablou impresionist- și realizezi cât de multe lucruri bune ți s-au întâmplat și ce darnică a fost viața. O casă frumoasă, uneori dezordonată, cu miros de bețișoare parfumate, un soț care nu îți este doar partener, ci și coechipier în "jocul" de-a părinții sau o soție iubitoare care te așteaptă seara cu zâmbetul pe buze, un copil zburdalnic, sănătos și isteț, părinții încă tineri și de-un real ajutor, bunicii ce te-așteaptă în fiecare weekend cu brațele deschise și mâncarea sfârâind în cuptor.    În tot acest haos în care lumea a intrat ca-ntr-o cursă nebună, ne-a mai rămas iubirea, atât cât e ea- puțină și doar pentru aproapele cel mai apropiat. Suntem mici enclave așteptând negreșit următorul val. însă, până atunci, până când planeta asta mâhnită nu ne va mai suporta, să ne bucurăm de puținul atât de valoros pe care îl avem!