Colţ de literatură

 L-am cunoscut într-o cafenea din centrul vechi, într-o dimineață de miercuri. Eram acolo de vreo jumătate de oră, bându-mi cafeaua într-o pauză dintre seminarii, când a intrat un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în negru. La o primă vedere, nu m-a impresionat cu nimic, dar cum eram singurii clienți din local și n-aveam nicio carte la mine, am început să-l studiez.  Avea sprâncenele deranjant de groase și barbă, iar la colțurile gurii cute adânci care dovedeau că atunci când zâmbea, făcea gropițe în obraji. Și-a scos fără grabă jacheta și a rămas într-o cămașă albă, și-a verificat ceasul de la mână, apoi a deschis meniul. "O să-și comande o cafea cu lapte" am gândit."Nu, e prea ușoară, un expesso lung, fără lapte. Dacă își comandă asta, vorbesc cu el!"  Chelnerița s-a apropiat zâmbind, cu mâinile la spate, a dat bună ziua apoi a așteptat tăcută ca noul client să se hotărască. El a întredeschis buzele, ca și cum ar vrea să vorbească, dar s-a mulțumit să dea ...

-  Oamenii rezonează mai mult cu tristețea decât cu fericirea altora. Știi, am observat, când ești fericit, ceilalți te privesc cu un zâmbet rezervat și îți spun că se bucură pentru tine, dar știm cu toții că nu e așa. În schimb, când ești trist, te compătimesc sincer. Asta le conferă sentimentul superiorității, al "alții o duc mai rău ca mine" sau, în cel mai bun caz, își aduc aminte de perioada în care au fost la fel. -  Nu cred că e așa...mi-a răspuns, studiindu-și paharul pe jumătate gol. -  De ce nu? Gândește-te, de ce încercăm să ajutăm dând sfaturi de cum ar trebui să reacționeze, sau cum să treacă mai repede peste ( Și aici mă refer la despărțiri în general ) ? dar când vine vorba despre fericire, se schimbă repede subiectul? Când te întreabă cineva cum o mai duci, răspunzi că bine, e ok, dar ți-ar trebui mai mulți bani sau vrei un concediu pe care nu știi dacă o să-l obții, însă nu spui că ai de gând să îți ceri prietena în căsătorie? - Cine spune că n...

      Împingeam cu o plăcere sadică valiza cu hainele dând pe dinafară, împrăștiindu-se pe scări până la etajul inferior, și mă gândeam ce plăcut e să te desparți dramatic de o persoană pe care nu o mai iubești demult. Nu-mi plac discuțiile amicale de: Rămânem prieteni, ce a fost a fost, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești etc. Nu, la mine trebuie să fie cu lacrimi și urlete, să se întrebe vecinii ce a făcut nesimțitul de merită atâta risipă de înjurături. În acel caz, nesimțitul era la feminin- adică eu!. Nu-l mai iubeam și decisesem să o închei cât nu era prea târziu dar, nepricepută fiind la cuvinte, cunoscusem un tip (care arăta bine și era suficient de prost încât să nu se prindă pentru ce e folosit) și îl adusesem în apartamentul meu. Era duminica, după un weekend în care iubitul fusese plecat la ai lui, undeva prin Ardeal, când îmi chemasem strategic amantul și îl amânasem cu preludiul până la ora 10, să fiu sigură că o să fim prinși în punctua...

"Dacă vrei să fii fericită, iubește un fraier", îmi spunea maică-mea când eram mică, în timp ce îmi pieptăna părul tuns scurt și demodat. "Nu căuta intelectuali, ăia sunt buni doar de discuții filozofice seara, înainte de culcare."  Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce voia să îmi spună. Stăteam sprijinită cu spatele de marginea patului și ascultam pentru a mia oară povestea Universului, dând afirmativ din cap, deși voiam doar un pahar de vin și sex.  cică te poți îndrăgosti de mintea unui om; ar fi grozav dacă s-ar putea duce cu mintea la miezul nopții să îți cumpere ciocolată și țigări doar fiindcă ai chef. Și nu ți-ar reproșa în glumă că citești romane ușurele sau că nu știi capitala unei țări de care nu au auzit nici măcar localnicii.  E frumos să participi la conferințe pe teme abstracte și să nu ratezi nici un spectacol de teatru sau operă nou apărut, dar facturile nu se plătesc singure.  Intelectualii sunt egoiști și vor lângă ei femei inteligen...

 Urma să îi iau interviu în acea dimineață și aveam emoții foarte mari. Auzisem despre ea de la părinți, bunici, prieteni, din filme și cărți- era o persoană cunoscută de toată lumea iar eu aveam incredibila onoare de a-i pune întrebări. Am plecat de acasă cu o oră mai devreme, luând după mine laptopul, reportofonul și caietul cu notițe, ca o școlăriță care își face bine treaba.  Iar ea s-a lăsat așteptată- aflasem că face asta de obicei- și în timp ce fumam nervoasă țigară după țigară, mă întrebam oare cum arată? O să vină îmbrăcată în negru, cum îi era stilul sau va alege ceva mai color? E tânără și frumoasă sau bătrână decrepită? Ce accesorii morbide are în vestitele ei buzunare largi? Priveam încontinuu spre ușă, sperând ca următorul client să fie ea. Când a apărut, fumul din încăpere a părut mai dens și aerul rarefiat. S-a așezat în fața mea și a spus cu o voce răgușită: - Hai să terminăm repede, am multă treabă. Am ridicat privirea- era incredibil de frumoasă! O ...

   Am atât de puține momente de fericire încât le-aș putea număra pe degetele de la o mână. Cu toate astea, sunt anumite întâlniri cu anumiți oameni care se manifestă ca niște revelații și îmi readuc zâmbetul pe buze. Fie că primesc un sfat bun, un compliment, o încurajare sau pur și simplu o povestioară menită să-mi deschidă ochii asupra lucrurilor pe care le țineam în umbră de teama consecințelor.  În acele momente, parcă un fel de reflector este îndreptat înspre mine, goală și neputincioasă, lăsându-mă să mă văd exact așa cum sunt, nici mai mult nici mai puțin. Ceilalți rămân în umbră sau nu mai există și totul este doar conștiință de sine. Iar atunci zâmbesc în sinea mea, mulțumită de ceea ce simt. Este foarte greu de explicat senzația, o portretizare ar fi aceea a revederii unei persoane pe care o așezasei pe un piedestal și o fereai de noroiul celorlalți de teamă să nu ți se altereze imaginea despre ea. Nu ei erau nebunii, ci doar fantezia ta de roman...

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc. -  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman. Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul.  Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai a...