despre fericire

-  Oamenii rezonează mai mult cu tristețea decât cu fericirea altora. Știi, am observat, când ești fericit, ceilalți te privesc cu un zâmbet rezervat și îți spun că se bucură pentru tine, dar știm cu toții că nu e așa. În schimb, când ești trist, te compătimesc sincer. Asta le conferă sentimentul superiorității, al "alții o duc mai rău ca mine" sau, în cel mai bun caz, își aduc aminte de perioada în care au fost la fel.

-  Nu cred că e așa...mi-a răspuns, studiindu-și paharul pe jumătate gol.

-  De ce nu? Gândește-te, de ce încercăm să ajutăm dând sfaturi de cum ar trebui să reacționeze, sau cum să treacă mai repede peste ( Și aici mă refer la despărțiri în general ) ? dar când vine vorba despre fericire, se schimbă repede subiectul? Când te întreabă cineva cum o mai duci, răspunzi că bine, e ok, dar ți-ar trebui mai mulți bani sau vrei un concediu pe care nu știi dacă o să-l obții, însă nu spui că ai de gând să îți ceri prietena în căsătorie?

- Cine spune că nu se discută și chestiile astea? Doar că nu te apuci să povestești cât de fericit ești dacă îl vezi pe celălalt la pământ...

-  Nu mă refer la o diferență atât de mare... Cum să explic mai bine; uite, se întâlnesc doi vechi prieteni care în prezent sunt fericiți cu viața lor. Discuția va duce la lucrurile care nu merg, la faptul că unul din ei se chinuie de un an să facă un copil, altul că și-a cumpărat tot ce voia dar va trebui să plătească rate la bancă toată viața și așa mai departe. Suntem mai solidari în nefericire decât invers, înțelegi?

-  Înțeleg ce vrei să spui, dar nu face sens. Unde vrei să ajungi?

-  La faptul că vreau să spun: "Sunt fericită" fără să fac pe nimeni să dea ochii peste cap sau să mă complimenteze ipocrit.

-  Ce vrei, oamenii sunt egoiști. Nici nu s-ar sinchisi de fericirea lor dacă nu ar fi fericirea altora.

-   Dar de tristețe?

-  Aia e altceva, fiecare și-o trăiește cum poate. Și n-ai să vezi că cineva e invidios pe nefericirea altuia.

 A golit paharul și și-a mai turnat bere, în timp ce eu îl priveam încercând să-mi ordonez gândurile pentru a-l contrazice. Eram atât de diferiți...Cum este un chinez de un român, iar eu vorbeam chineza pentru el.

În bucătăria îngustă, zgomotele păreau înfundate și fumul țigărilor se-nvârtea în aer inutil. De afară se auzea sunet de artificii; sâmbătă seara- probabil petrecerea de nuntă a doi ghinioniști care-și vor da seama prea târziu cât sunt de diferiți.

-  Deci ești fericită? m-a întrebat.

-  Da.

-  De ce?

-  Fiindcă te am pe tine, prostule, cum de ce?

-  Dar nu fac nimic special în privința asta.

-  Nici nu e nevoie, trebuie doar să fii tu însuți și restul se rezolvă de la sine.