Sunt o scorpie

 
   Împingeam cu o plăcere sadică valiza cu hainele dând pe dinafară, împrăștiindu-se pe scări până la etajul inferior, și mă gândeam ce plăcut e să te desparți dramatic de o persoană pe care nu o mai iubești demult. Nu-mi plac discuțiile amicale de: Rămânem prieteni, ce a fost a fost, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești etc. Nu, la mine trebuie să fie cu lacrimi și urlete, să se întrebe vecinii ce a făcut nesimțitul de merită atâta risipă de înjurături.

În acel caz, nesimțitul era la feminin- adică eu!. Nu-l mai iubeam și decisesem să o închei cât nu era prea târziu dar, nepricepută fiind la cuvinte, cunoscusem un tip (care arăta bine și era suficient de prost încât să nu se prindă pentru ce e folosit) și îl adusesem în apartamentul meu. Era duminica, după un weekend în care iubitul fusese plecat la ai lui, undeva prin Ardeal, când îmi chemasem strategic amantul și îl amânasem cu preludiul până la ora 10, să fiu sigură că o să fim prinși în punctual culminant. Zis și făcut. Pueril ai spune, dar nu asta am simțit când am văzut mutra- sau mai bine spus mutrele- iubitului. O splendoare de contradicții: surprindere, mirare, revoltă, suferință, iar revoltă, toate în timp ce-mi aranjam în grabă halatul și-l impingeam pe intrus spre ușă.

Apoi a urmat veșnica spovedanie: de ce mi-ai făcut asta, eu te iubeam, aveam încredere în tine, urma să ne căsătorim, am lipsit doar două zile, de cât timp? De cât timp? Apoi reproșurile și replicile pline de ură. În acel moment, mă ura atât de mult încât era în stare să inventeze aventuri de care nu aflasem doar ca să mă rănească. Iar eu atât așteptam! Când ai fost plecată…când erai la muncă..la bunici…la mama dracu și tot așa, te-am înșelat! Stăteam rezemată de calorifer și mă abțineam să nu zâmbesc amar privindu-l cum se zbate cu disperare să iasă mai puțin șifonat din situație, mă luptam din greu cu un sentiment de milă.

După ce a obosit de atâta strigat, s-a așezat pe marginea patului, cu fața în palme: “Dar eu te iubeam…” a scâncit ca un cățel bătut de stăpân. L-am luat în brațe și am așteptat să se hotărască să plece. Dar în loc de asta, m-a împins cu scârbă și a reînceput potopul de reproșuri. Atunci am luat frumușel singura valiză din cameră și am umplut-o în grabă cu hainele lui făcute ghemotoace. Am aruncat-o, cum spuneam, pe scări de la etaj, cu nelipsitul: “Să nu te mai văd niciodată!”

 Bineînțeles că niciunul nu mă mai căuta după ce dădeam de pereți cu ego-ul lor și îmi cream imaginea de scorpie, dar nu mă deranja atât timp cât eram liberă din nou știind că undeva, un bărbat și-a pierdut încrederea de sine și își plânge orgoliul rănit.