Colţ de literatură

      Împingeam cu o plăcere sadică valiza cu hainele dând pe dinafară, împrăștiindu-se pe scări până la etajul inferior, și mă gândeam ce plăcut e să te desparți dramatic de o persoană pe care nu o mai iubești demult. Nu-mi plac discuțiile amicale de: Rămânem prieteni, ce a fost a fost, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești etc. Nu, la mine trebuie să fie cu lacrimi și urlete, să se întrebe vecinii ce a făcut nesimțitul de merită atâta risipă de înjurături. În acel caz, nesimțitul era la feminin- adică eu!. Nu-l mai iubeam și decisesem să o închei cât nu era prea târziu dar, nepricepută fiind la cuvinte, cunoscusem un tip (care arăta bine și era suficient de prost încât să nu se prindă pentru ce e folosit) și îl adusesem în apartamentul meu. Era duminica, după un weekend în care iubitul fusese plecat la ai lui, undeva prin Ardeal, când îmi chemasem strategic amantul și îl amânasem cu preludiul până la ora 10, să fiu sigură că o să fim prinși în punctua...

"Dacă vrei să fii fericită, iubește un fraier", îmi spunea maică-mea când eram mică, în timp ce îmi pieptăna părul tuns scurt și demodat. "Nu căuta intelectuali, ăia sunt buni doar de discuții filozofice seara, înainte de culcare."  Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce voia să îmi spună. Stăteam sprijinită cu spatele de marginea patului și ascultam pentru a mia oară povestea Universului, dând afirmativ din cap, deși voiam doar un pahar de vin și sex.  cică te poți îndrăgosti de mintea unui om; ar fi grozav dacă s-ar putea duce cu mintea la miezul nopții să îți cumpere ciocolată și țigări doar fiindcă ai chef. Și nu ți-ar reproșa în glumă că citești romane ușurele sau că nu știi capitala unei țări de care nu au auzit nici măcar localnicii.  E frumos să participi la conferințe pe teme abstracte și să nu ratezi nici un spectacol de teatru sau operă nou apărut, dar facturile nu se plătesc singure.  Intelectualii sunt egoiști și vor lângă ei femei inteligen...

 Urma să îi iau interviu în acea dimineață și aveam emoții foarte mari. Auzisem despre ea de la părinți, bunici, prieteni, din filme și cărți- era o persoană cunoscută de toată lumea iar eu aveam incredibila onoare de a-i pune întrebări. Am plecat de acasă cu o oră mai devreme, luând după mine laptopul, reportofonul și caietul cu notițe, ca o școlăriță care își face bine treaba.  Iar ea s-a lăsat așteptată- aflasem că face asta de obicei- și în timp ce fumam nervoasă țigară după țigară, mă întrebam oare cum arată? O să vină îmbrăcată în negru, cum îi era stilul sau va alege ceva mai color? E tânără și frumoasă sau bătrână decrepită? Ce accesorii morbide are în vestitele ei buzunare largi? Priveam încontinuu spre ușă, sperând ca următorul client să fie ea. Când a apărut, fumul din încăpere a părut mai dens și aerul rarefiat. S-a așezat în fața mea și a spus cu o voce răgușită: - Hai să terminăm repede, am multă treabă. Am ridicat privirea- era incredibil de frumoasă! O ...

   Am atât de puține momente de fericire încât le-aș putea număra pe degetele de la o mână. Cu toate astea, sunt anumite întâlniri cu anumiți oameni care se manifestă ca niște revelații și îmi readuc zâmbetul pe buze. Fie că primesc un sfat bun, un compliment, o încurajare sau pur și simplu o povestioară menită să-mi deschidă ochii asupra lucrurilor pe care le țineam în umbră de teama consecințelor.  În acele momente, parcă un fel de reflector este îndreptat înspre mine, goală și neputincioasă, lăsându-mă să mă văd exact așa cum sunt, nici mai mult nici mai puțin. Ceilalți rămân în umbră sau nu mai există și totul este doar conștiință de sine. Iar atunci zâmbesc în sinea mea, mulțumită de ceea ce simt. Este foarte greu de explicat senzația, o portretizare ar fi aceea a revederii unei persoane pe care o așezasei pe un piedestal și o fereai de noroiul celorlalți de teamă să nu ți se altereze imaginea despre ea. Nu ei erau nebunii, ci doar fantezia ta de roman...

  Stătea pe marginea patului, dezbrăcat, și-mi spunea că i-ar plăcea să scriu despre el. Un personaj care să-i poarte numele; să îi descriu trăsăturile și ticurile, să notez dialogurile și mai ales, dar mai ales! să afle toată lumea cât de mult îl iubesc. -  Honey, dar tu în sine ești un personaj, nu ai nevoie să fii precizat într-un roman. Încercam să mint frumos, de dragul orgoliului lui la care țineam mai mult decât la al meu. Așa spunea bunica, în termeni provinciali desigur, că pe un bărbat îl ții lângă tine hrănindu-i orgoliul.  Nu era un personaj în sine fiindcă nu se evidenția cu nimic. În cel mai bun caz, ar fi fost un personaj secundar, cu câteva replici pe tot parcursul romanului, menționat când și când de ceilalți, iar cititorul ar fi fost nevoit să dea paginile înapoi pentru a-și reaminti cine era. Uneori, când mă enerva, mă gândeam cum l-aș descrie și primul lucru care îmi venea în minte era: "săruta atât de ciudat încât nu înțelegeam ce rol mai a...

M-am întâlnit zilele trecute cu buna mea prietenă, Nicoleta, o tipă mărunțică cu părul scurt, blond-argintiu și ochii negri. E o fată frumoasă, dar cu desăvârșire lipsită de noroc în dragoste. S-a așezat turcește pe o bancă în parc și și-a aprins ultima țigară luată la bucată din chioșcul de la colț. E studentă în anul trei la științe politice, stă într-o garsonieră de prin Berceni și pe lângă facultate, merge la tot felul de joburi part-time pentru a-și plăti datoriile și mâncarea pechinezului bătrân și antisocial. Trage din țigară și începe să vorbească cu vocea ei rârâită de adult necrescut: - Tina, eu sunt sătulă de bărbați. Recordul meu amoros e de șase luni. Nu mă plâng, am cunoscut foarte mulți bărbați, atât de mulți încât dacă ar trebui să le fac o radiografie psihică, mi-ar ieși un singur exemplar. Am cunoscut artiști învinși de sistem, așteptând marele proiect care să le scoată mâna din buzunarul mamei, fotografi netalentați în căutare de inspirație, progra...

Laura era o persoană specială. O priveam cum doarme cu capul pe braț și părul lipit de față, încercându-mă din nou senzația confuză că-mi aparține și totuși poate dispărea oricând. În fiecare noapte o pierdeam treptat în nesfâșitele ei coșmaruri care o făceau să se încrunte și să geamă în somn, iar dimineața se trezea ciufulită și transpirată, cu o mică grimasă-n colțul gurii, expresie a fricii. Întotdeauna refuza să-mi povestească ce a visat, spunând că în felul ăsta o să uite mai repede.   Fiecare zi cu ea era ca noiembrie- imprevizibilă. Uneori o uram din tot sufletul și îmi imaginam cum o strâng de gât până încetează să mai respire, alteori o iubeam atât de mult încât mi-aș fi dat viața pentru ea, fără să clipesc.  Avea un fel al ei de a fi: înjura ca un taximetrist când era nervoasă, arunca șosetele într-un colț al camerei pe care îl curăța doar când se certa cu mine, gătea genial dar incredibil de rar și stătea cu orele în oglindă să se machieze. În mansarda n...