Colţ de literatură

Mi-ai jurat că într-o zi ai să te lepezi de mine... - Nu sunt demonul tău personal, și nici nu port vină că ți-ai vândut sufletul pe un preț de nimic. Ți-am spus doar: "Vizitează-mi Iadul!" iar tu m-ai urmat. Te-am fascinat. Dragul meu, fiecare dragoste lasă umbre înainte de înserare, iar cele mai frumoase aripi sunt cele negre, acum înțelegi? Plângi în pumni și sângerezi, cerând iertare că ai pierdut sensul inocenței. Plângi după îngeri nedecăzuți. Ai greșit drumul, acesta e fără întoarcere! - E cald aici, ca-ntr-un iglu de foc, și te iubesc cu atâta deznădejde încât doare! zbieri patetic, trezindu-mi demonii.  Iar eu râd, culegându-ți visurile de pe asfalt. Ce satisfacție, iubitule, Dumnezeul tău e mort și fiecare geamăt mă coboară mai mult și mai mult...

 Credeam că n-am să mai cresc niciodată.  Pe vremea aia îmi doream să ajung profesoară de franceză, deși n-aveam nicio înclinație pentru limbile străine. Predam copiilor imaginari lecții într-o bâlbâială ce se voia de bon ton, iar ei mă ascultau cu bărbiile în palme, ca niște buni școlari.  Apoi am descoperit pictura și mă murdăream pe mâini și pe față cu atâta entuziasm, încât l-aș fi făcut invidios chiar și pe Pollock. Mai târziu, plictisită de culori, am început să scriu. Povestioare telenovelistice cu eroi pe front și eroine care îi așteptau caste, cum vezi numai în filme. În viziunea mea eram un fel de Erich Maria Remarque, dar mai bună. Eram cea mai bună scriitoare și cea mai bună cititoare. Singura, de altfel.  Și-apoi am început să cresc. Și-am început să iubesc. Na drăcie! Am adoptat atâtea pasiuni câți băieți am îndrăgit. De la chitară, cățărat, baschet, la șah, muzică electronică, poezie și lista continuă. Am rămas cu puțin din fiecare și ei n-au ră...

    Imaginați-vă o cameră cu totul verde. Pereții, podeaua, ferestrele verzi, iar într-un colț un felinar. Da da, un felinar întocmai ca cele de pe străzile pariziene.  În centrul camerei, două scaune puse față în față. Un el- stând cu coatele pe genunchi și bărbia în palmă. O ea- picior peste picior, cu privirea în gol.  La mijloc, o minge în patru culori. - Care e rostul tău? se aude vocea feminină. - Rostul meu?! el își ridică privirea în semn de mirare, ca un om trezit prea devreme. - Da, rostul tău aici. Se lasă tăcerea și gândurile lor par că se rotesc prin încăpere, ca niște mingii într-o piscină. Vocile interioare capătă forme ciudate: un triunghi, o lalea, un fum de țigară. - Rostul meu e să adun verdele și să-l transform în albastru. Ea râde ironic: - Ești poet, dar asta nu te ajută. - Nu sunt poet, sunt actor. Și se ridică, făcând o plecăciune spre nicăieri, apoi iese pe ușa verde. Femeia rămâne în aceeași pozi...

Într-o dimineață, regina Sofia și-a adunat cei șapte fii în fața tronului și le-a grăit: - Dragii mei fii, v-am crescut și v-am educat să fiți oameni de onoare, plini de respect și înțelegere față de semeni- de la rege până la țăran-și recunoscători pentru tot ce v-a fost dat. Acum a venit momentul să-mi mulțumiți! Spunând aceasta, regina s-a apropiat de fiecare în parte, învăluindu-i într-o privire caldă. Sala tronului era luminată prin ferestrele lungi, iar soarele lăsa artistic pete de culoare pe podea.  Cei șapte tineri, frumos înveșmântați, drepți ca în fața plutonului de execuție, așteptau continuarea. - Așadar, mă aștept de la voi să mă răsplătiți, găsind cea mai frumoasă fată din regat, o tânără cu adevărat demnă de a fi regină. Acela dintre voi care o va găsi, va primi întreg regatul și va domni până la adânci bătrâneți. Tinerii s-au privit nedumeriți câteva clipe. Cel întâi născut a făcut un pas în față și a grăit astfel: - Dragă mamă, de unde o să știm c...

Mi-a spus la un moment dat un bătrân, arătându-mi spre creasta muntelui:  - Pe partea cealaltă, printre copaci și ierburi, într-un loc ferit de priviri e o scară care te duce pe vârf. Nu mulți știu de ea, fraierii escaladează muntele și își dau duhul până să ajungă sus.  - Nu cred, am replicat. Ce fel de scară e asta, și cine a pus-o acolo?  - E cioplită în stânca muntelui. Se spune că a fost făcută la comanda unui împărat care voia să se refugieze acolo în vreme de război. Au murit mulți la cioplirea ei, din cauza frigului. Muntele ăsta nu cunoaște primăvară.  - Și împăratul? Ce s-a întâmplat cu el?  - A trăit acolo vreme de 30 de ani, ca un exilat. Și-a scris biografia dar foile au fost furate sau pierdute, nu se mai știe nimic de conținutul lor...  L-am privit suspicioasă. Ochiul lui de sticlă mă fixa ca o mustrare.  - De ce îmi spui toate astea? am întrebat privind aburii cafelei.  - Te văd dornică de țeluri. Ăsta e un țel...

E din nou iarnă. Ninge sau plouă, sau amândouă. Vinul aburește în cana de la tine pe care scrie kitschos Te iubesc. Ascult încontinuu Only getting younger, fără nicio plăcere. Sub brad zac darurile nedesfăcute, poate un orfan s-ar bucura de ele.  Pe geam scrie Tina încadrat într-o inimioară strâmbă, dovada lipsei tale de simț artistic. Zâmbesc la amintirea unei după-amieze când ploua cu grindină și noi, adăpostiți sub pătură, număram petele de pe tavan. Am venit să-ți spun că te-am uitat. Ai zâmbit sceptic, doar eu cunosc acel zâmbet. Și-n fața morții o să zâmbești la fel, Daniel. Norii parcă încorsetau cerul. "Ești prea literară, Tina, fii mai simplă!", îmi spuneai savurând mucul de țigară. Și-ncercam, prin ghidușii de gheișă obosită, să-ți fac pe plac. Cu evantaie și ace de păr, cu-nflorituri în vestimentație. Rimelul se scurgea pe obraji. Râdeam haotic, înghițind sunetele. Am venit să-ți spun că m-am îndrăgostit. Nu e ca tine, e altfel. E într-un fel pe care nu-l ...

 Tudor nu era un bărbat frumos. Însă ochii azurii compensau lățimea nasului, grosimea buzelor răsfrânte, gropița bărbiei. Într-o cameră ticsită de oameni, nu el era cel care atrăgea atenția, însă felul în care te privea atunci când îți adresa cuvântul, făcea să dispară din jur orice mișcare. Ca și cum ochii lui închideau în ei toate înțelesurile cuvintelor nerostite.  Vorbea puțin și cumpătat, privea atent în jur cu o curiozitate ingenuă și-și rula țigările cu măestrie de ceasornicar. Gesturile lui erau restrânse și repetitive, dar părea să pună atât de mult preț pe ceea ce făcea în fiecare moment, încât atrăgea asupra-i multe întrebări.   Nu știai niciodată ce gândește. Nu-și ducea până la capăt propozițiile, de parcă era de la sine înțeles ce voia să spună.  Femeile, atrase de calmul lui inexplicabil, îl descoseau în speranța să afle cât mai multe. Care îi este povestea? Însă povestea lui era simplă: Iubise o fată.  Era ciudat să-l asculți s...