Colţ de literatură

        Este foarte greu să găsești persoana care rezonează perfect cu sentimentele și trăirile tale, care te completează nu atât comportamental, cât sufletește. O persoană căruia îi poți spune absolut orice te bucură sau îngrijorează, știind că-ți va oferi suport și, prin cuvinte și gesturi, te va face să uiți cât de singur/ă ești , de fapt, în mica ta lume interioară.          Alergăm după trăiri intense, satisfacerea imediată a nevoii de dragoste și apreciere, complimente și asigurarea că suntem buni, demni de iubire, dar uităm de nevoia de a avea pe cineva care ne înțelege în totalitate. Vrem să fim percepuți ca fiind interesanți, din toate punctele de vedere, dar o dată ce această percepție a celorlalți despre noi dispare, ne trezim privind tavanul întunecat, întrebându-ne, poate, cu ce am greșit. Iar viața e crudă dacă nu realizezi la timp că nu fizicul sau simțul umorului sau chiar erudiția, contează la omul cu care vrei să-ți pet...

  Mirosul dimineților de toamnă îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci, Crăciunul era ziua mea preferată din tot anul, îl așteptam încă de la prima frunză căzută alene pe trotuar și-mi notam într-un calendar improvizat câte zile au mai rămas. Toamna era o așteptare continuă și rămâneam nepăsătoare la gustul strugurilor, la puful de pe gutui și la serile răcoroase care mă-ndemnau să intru mai devreme în casă. Iar începerea școlii făcea așteptarea și mai lungă...Tânjeam după zăpadă și senzația de amorțeală a degetelor după ce mă jucam în frig, toată ziua, fără mănuși. Și-mi era dor de vinul fiert cu zahăr și scorțișoară pe care bunica ni-l dădeam să bem, mai ferit de ochii părinților. Dar prima brum ă, vai ce bucurie! Geamurile înghețate mă făceau să jubilez, desenam în caiete crăiese ale zăpezii și fulgi de nea plutind voioși deasupra cifrelor și formelor geometrice prea puțin interesante pentru mintea mea de atunci (în privința interesului pentru matematică nu s-a ...

Pisicul mă privește insistent cu ochii lui de smarald. Sau topaz? Cine știe, n-am mai văzut un diamant de când ieșeam cu George care mă umplea de cadouri după fiecare partidă se sex. Stau răstingnită pe canapea iar el, pisicul, toarce cu reproș lângă mine, parcă ar spune: -  Știu cine ești! Doar o altă cocotă care umple patul iubitului meu stăpân! (sigur n-ar ști ce înseamnă cocotă, dar îmi imaginez că e un motan citit și diplomat, iar cuvântul "curvă" e prea dur pentru el). Mâine o să fie alta în locul tău, așa că nu am de ce să mă port frumos.   Miaună brusc, al naibii pisoi, și tresar ca arsă. Unde e Alin, să mă scape de tortură? Ah, da, e la baie. Urinează zgomotos de 2 minute. -  Nu am să-ți dau de mâncare! îi spun. Miaună iar: -  Nici nu vreau, nu ești stăpâna mea. Pun pariu că n-ai bani pentru ce-mi place mie să mănânc. -  Vrei un șoarece mort? -  Vrei o zgârietură? La câte ai pe gât, nici nu s-ar cunoaște.  Îmi pipăi uimită...

 - Dacă ai putea schimba ceva din trecut, cu riscul de a afecta prezentul, ce ai schimba? O privesc amuzat, toate tâmpeniile îi trec prin cap! -  Mă, da tu altă treabă n-ai? -  Te rog, e important! insistă, privindu-mă cu ochii ei de căprioară în bătaia puștii.  Îmi trec mâna prin barbă și mă gândesc...Ce aș schimba cu riscul de a afecta prezentul? Poate că l-ar afecta în bine, și atunci aș schimba hotărârea maică-mii de a pleca peste hotare. Atunci ea ar rămâne alături de taică-miu și l-ar face să treacă mai ușor prin boală, iar eu nu m-aș mai muta din orașul natal. Dar nu, mai bine aș schimba momentul în care boala s-a declanșat și, indiferent de decizia maică-mii, el încă ar trăi și ar fi ok. Știu că astea sunt aberații, nu se mai poate schimba nimic din trecut. Mă simt ca în "Butterfly effect", totuși nu i-o spun și ei, care mă privește intrigată, analizându-mi expresiile faciale. Încă de când ne-am cunoscut, mă trece prin tot felul de teste de imagina...

  Am ajuns cu zece minute mai târziu la locul stabilit și am căutat-o din priviri. O fată cu trăsături fine, drăguță, dar care se pierde în mulțime; o voce calmă, sigură pe ea. Atât știam din pozele de pe facebook și câteva apeluri la ore târzii.  Am dat o tură de restaurant, până am găsit-o într-un colț, răsfoind gânditoare meniul. - Ocupat? am întrebat-o și m-am așezat, fără să-i aștept răspunsul.  Părea ușor intimidată, a zâmbit stânjenită: - Aș vrea să fumez, hai să mergem pe terasă. Am urmat-o. Ciudat cum o tipă atât de mică, cu un chip drăgălaș de copil și bureți de 5 cm la sutien poate fi numită femeie. Purta o rochie roz pal sau o culoare asemănătoare, dantelată, strânsă pe corp și foarte scurtă, iar părul blond, ars de vopsiri prea dese, și l-a lăsat pe spate (în meseria mea, fiecare detaliu contează).  S-a așezat la o masă, tot într-un colț, și a comandat o cafea și o cola, iar eu o bere. - Ești ok? am întrebat-o. - Da. Mă gândeam că în...

 Te aștept să vii, ca-n fiecare noapte. Ești ca un lait motiv pentru mintea mea, îți rostesc numele până devine banal. Un nume anost pentru un chip atât de frumos. Părinții tăi te-au blestemat să fii veșnic mic, un diminutiv.  Ascult muzica îndrăgită de tine, sperând să te înțeleg. De parcă s-ar putea înțelege o umbră. Și mă repet la infinit, în numele iubirii ce ți-o port. N-aș putea să o reinventez, e mereu aceeași, statornică și încăpățânată, la fel ca hotărârea mea de a te aștepta o noapte, trei, o veșnicie...indiferent cât timp îți ia să realizezi că sunt marea ta iubire.  Ceasul bate ora trei. E mult spus bate, dar sună atât de bine expresia, sună a vechi și nostalgie. Cu picioarele desculțe în cada rece, încerc să-mi alung somnul. Știu că nu mai pot avea încă un coșmar legat de depărtarea de tine. Te-am visat de atâtea ori încât mi se pare că nici nu mai știu cum arăți în realitate, e totul distorsionat și confuz. Eu sunt confuză. Oare e dragoste ceea ce...

   Când viața dă cu tine de pământ, trebuie să te ridici și să continui lupta. Așa suntem învățați încă de mici: să fim puternici, veseli și optimiști, capabili să înfruntăm orice obstacol în drumul nostru. Nimeni nu subliniază faptul că nu-i deloc ușor să te menții la suprafață, când toate greutățile te trag în larg. Nici că nu întotdeauna mâinile care se-ntind spre tine vor să-ți fie de ajutor. Pe astea le înveți singur, experimentând, suferind și mergând mai departe.  Toți oamenii dragi îți promit că o să-ți fie mereu alături, nu te învață ce înseamnă să-i pierzi decât când este prea târziu. Și pierdem atât de mulți oameni în atât de multe moduri, fără să ne întrebăm cât de singuri suntem, de fapt, la final.  Pierdem oameni, sentimente, amintiri. Oare se duc toate în același loc? În acel neant atât de temut? Aș vrea să știu unde îmi pot regăsi copilăria, bunicii, prima iubire, bucuria de a-mi afunda picioarele în nisipul fierbinte și a-mi simți ce...

Privesc pe fereastră același peisaj, de ani de zile, ascultând o melodie tristă.  Nimic nou nu se întâmplă, parcă văd aceiași oameni alergând grăbiți spre muncă, aceleași mașini colorate gonind pe șosele, același cer când însorit, când mohorât sau întunecat cu mici pistrui de lumină. În unele nopți nu pot să dorm, ies pe balcon și beau un pahar de vin- întotdeauna alcoolul mă face somnlentă, greoaie și totodată parcă plutesc. E absurd. Beau și fumez și privesc afară, ascultând liniștea, concentrându-mă la ea. Încerc să nu-mi aduc aminte de tine fiindcă doare. Am citit recent o carte despre o tipă care ajunge alcoolică din cauza bărbatului care a înselat-o. Îmi spun că ea a atins limita cea mai de jos, n-am să ajung așa. Și totuși îmi vine să te sun obsesiv în nopțile când beau singură și sunt deprimată. Te caut doar o dată, nu îmi răspunzi mereu. Poate nu ajungi la telefon fiindcă ea doarme cu capul pe brațul tău. Poate m-ai trecut în telefon cu nume de bărbat, cum pe aveai pe e...

Probabil s-a mai scris despre acest film apărut în 2017, în regia lui Darren Aronofsky. Înainte să-l descarc însă, am citit doar câteva descrieri sumare din care am aflat că trebuie să ai noțiuni biblice pentru a-l înțelege. M-am gândit că nu poate fi atât de dificil și aseară, când l-am văzut, mi-am zis: Ce porcărie! O tipă cu evidente probleme în căsnicie și ceva puteri paranormale, fiindcă poate simți prin pereți inima casei în care trăiește. Un tip care se chinuie să scrie următorul mare roman și nu reușește din cauza lipsei de inspirație și a monotoniei.  Viața lor este armonioasă în aparență, dar venirea a doi oaspeți nepoftiți- un cuplu excentric și foarte dubios- îi schimbă radical cursul firesc.  Totul începe cu diamantul pe care scriitorul îl prețuiește atât de mult încât are un loc special în casă. Musafirii, atrași de frumusețea lui, îl sparg din greșeală și de acolo lucrurile încep să o ia razna: Adam și Eva mușcă din fructul interzis. Apoi intră în casă, l...

- Vreau să îmi iau o carte! spun entuziasmată, după ce citesc recenzii promițătoare despre Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood.  El ridică privirea din telefon și răspunde: - Ia-ți! apoi își continuă activitatea.  Suntem într-o cafenea, e forfotă; familii numeroase și guralive, prieteni care nu s-au mai văzut demult și schimbă impresii, încercând să fie amuzanți de dragul glumelor din tinerețe. Iar noi butonăm concentrați. La asta duce excesul de tehnologie: revenim după doi ani la cafeneaua unde mergeam în primele zile ale lungului șir de întâlniri și, în loc să vorbim despre noi, despre cum ne-a transformat relația, cât de mult ne-am schimbat și cum încă ne iubim cu același entuziasm, stăm și butonăm telefoanele în căutare de meme-uri la care să râdem. A murit curiozitatea reciprocă și a rămas doar o vagă apatie care revine din când în când. În așteptarea următoarei ieșiri pe terasă, la țigară, contemplăm ecranele sau tablourile cunoscute de pe pereți, gândin...