Amintiri

   Când viața dă cu tine de pământ, trebuie să te ridici și să continui lupta. Așa suntem învățați încă de mici: să fim puternici, veseli și optimiști, capabili să înfruntăm orice obstacol în drumul nostru. Nimeni nu subliniază faptul că nu-i deloc ușor să te menții la suprafață, când toate greutățile te trag în larg. Nici că nu întotdeauna mâinile care se-ntind spre tine vor să-ți fie de ajutor. Pe astea le înveți singur, experimentând, suferind și mergând mai departe.

 Toți oamenii dragi îți promit că o să-ți fie mereu alături, nu te învață ce înseamnă să-i pierzi decât când este prea târziu. Și pierdem atât de mulți oameni în atât de multe moduri, fără să ne întrebăm cât de singuri suntem, de fapt, la final.

 Pierdem oameni, sentimente, amintiri. Oare se duc toate în același loc? În acel neant atât de temut? Aș vrea să știu unde îmi pot regăsi copilăria, bunicii, prima iubire, bucuria de a-mi afunda picioarele în nisipul fierbinte și a-mi simți ceafa arsă de soare, sărutul părinților pe fruntea mea adormită, emoțiile de dinaintea întâlnirilor sau a examenelor, prietenele din liceu și secretele noastre...Poate sunt strânse toate la un loc cu cele ale altor persoane și doar așteaptă să fie regăsite. Tare mi-ar plăcea să fie așa, am încă multe "te iubesc" și  "mi-e dor" nerostite....