Dimineți de toamnă

  Mirosul dimineților de toamnă îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci, Crăciunul era ziua mea preferată din tot anul, îl așteptam încă de la prima frunză căzută alene pe trotuar și-mi notam într-un calendar improvizat câte zile au mai rămas. Toamna era o așteptare continuă și rămâneam nepăsătoare la gustul strugurilor, la puful de pe gutui și la serile răcoroase care mă-ndemnau să intru mai devreme în casă. Iar începerea școlii făcea așteptarea și mai lungă...Tânjeam după zăpadă și senzația de amorțeală a degetelor după ce mă jucam în frig, toată ziua, fără mănuși. Și-mi era dor de vinul fiert cu zahăr și scorțișoară pe care bunica ni-l dădeam să bem, mai ferit de ochii părinților.

Dar prima brumă, vai ce bucurie! Geamurile înghețate mă făceau să jubilez, desenam în caiete crăiese ale zăpezii și fulgi de nea plutind voioși deasupra cifrelor și formelor geometrice prea puțin interesante pentru mintea mea de atunci (în privința interesului pentru matematică nu s-a schimbat nimic)...Și ce sentiment plăcut, ajunul Crăciunului, când mergeam la colindat din scară-n scară, pentru câteva eugenii, și ne strângeam apoi toți copiii cartierului pentru a inventaria câștigul. Sărbătorile aveau farmec pe atunci, miroseau a cetină, a scorțișoară și măr copt, a cozonaci și lemn ars. Iar oamenii erau parcă mai uniți și mai buni, nu fiindcă reclamele la Coca-Cola le spuneau să fie așa, ci fiindcă se simțeau într-adevăr mai apropiați.

Acum, diminețile de toamnă miros a frig, a frunze veștede și ploaie mocănească, a melancolia vremurilor trecute. Și parcă așteptarea nu mai e atât de grea.