Colţ de literatură

                            Sau mai exact de ce nu-mi place ideea de Secret Santa.   În primul rând, este un obicei preluat de la americani (nicio surpriză!) care se răspândește tot mai mult pe an ce trece, printre corporatiști și nu numai. A face un cadou unei persoane al cărui nume l-ai extras dintr-o grămăjoară de bilețele și pe care cel mai probabil nu o cunoști prea bine este întotdeauna o idee proastă! Nu știi mereu ce i-ar plăcea să primească, așa că îi cumperi ceva aleatoriu, simbolic și neapărat inutil. Am întâlnit zilele astea multe persoane care cumpără cadouri doar fiindcă TREBUIE, și evident că o fac fără pic de entuziasm. Astfel, să dăruiești a devenit o povară...   În al doilea rând, când sunt atâția oameni care au nevoie de mâncare și îmbrăcăminte, decât să cheltui banii pe cadouri care probabil vor fi date mai departe, asta în cel mai bun caz, mai bine ajuți un om sărac, aduci...

   Încep această postare prin a vă spune că părerea mea despre librăriile Humanitas este puternic influențată de faptul că am lucrat o scurtă perioadă la una dintre ele. Deși o lună și jumătate nu este mult, totuși am tot dreptul să descriu "din interior" cum stă treaba acolo.  În primul rând nu te angajezi la o librărie, oricare ar fi ea, dacă nu-ți place să citești, așa cum nu te duci să vinzi anvelope de iarnă dacă n-ai habar de cum funcționează o mașină. Cel puțin așa-mi imaginez. Te duci din pasiune, încercând să combini utilul cu plăcutul (utilul fiind un job, nu și nevoia de mulți bani, dar ajung și la asta).   Încă de la interviu ți se repetă: "Trebuie să fii pasionat de ceea ce faci", urmat de "Salariul e cum e, știu, dar oamenii nu mai cumpără cărți." Iar tu te crezi supereroul care o să depășească targetul cu 200% și că o să readuci cultura în sufletul românilor. Bla bla bla. Și treci de interviu care nu e atât de dificil pe cât am citi...

  Se zvonea că a apărut o străină în oraș. Toți locuitorii vorbeau despre ea, bucuroși că au un subiect nou de discuție. Unii spuneau că e o artistă care a renunțat la filme în favoarea căutării liniștii interioare. Alții îi puneau în cârcă fapte scandaloase (variantă care le plăcea la nebunie femeilor invidoase pe frumusețea ei). Adevărul însă nu era foarte departe. Femeia necunoscută era o soprană renumită care, în urma unui scandal incluzând un tenor și o moștenire, decisese să se retragă undeva până se liniștesc apele. Nu întâmplător și-a ales un orășel cât un sfert de punct pe hartă, unde era sigură că nu va fi recunoscută. Mai ales că o dată cu noua locație, și-a schimbat și numele; noii vecini o cunoșteau drept Erika Jensen. Un nume banal, depotrivit cu figura ei care nu putea trece neobservată. Nu era frumoasă, dar avea un aer de distincție care făcea orice fată să pălească pe lângă ea.  Nu ieșea des din casă, dar când totuși o făcea, avea o atitudine de căpri...

Azi după-amiază, întorcându-mă acasă, am trecut prin gangul de lângă bloc. Mirosea a pâine arsă și dintr-o sufragerie de la parter se auzeau reclame tv. Mi-am amintit de copilărie.  Bunica mea locuia într-o garsonieră lângă un gang și, de fiecare dată când ieșeam de la școală, mă opream pe la ea să mănânc dulceață de trandafiri. Mă întâmpina mereu zâmbitoare și ușor surprinsă, ca și cum nu s-ar fi așteptat să revin. Eu mă așezam la masă, cu bărbia pe brațe, și bunica îmi punea ceaiul alături de felii mari de pâine prăjită cu unt și dulceață. Uneori ținea pâinea pe plită până când se umplea bucătăria de fum. Nu avea miros, de multe ori eu eram câinele detectiv atunci când se hotăra să facă curățenie în frigider.  Cel mai mult îmi plăcea toamna la ea. Afară ploua apatic, dar în casă era cald și mă afundam într-o pătură, în timp ce ea gătea. Alteori îi citeam povești sau învățam împreună poezii pentru școală. Nu era o bunică exemplară, dar încerca și pentru asta o iubeam ...

 Când eram mică, uram prima zi de școală. Număram cu tristețe zilele de august, încercând cumva să întârzii acea zi de 15 septembrie în care mă trezeam la 6 dimineața, îmi puneam uniforma, ghiozdanul în spate și plecam spre școala care mi se părea așezată la kilometri distanță, deși mai mult de 10 minute nu făceam pe drum. Acolo, mă întâmpina aceeași curte plină de copii cu fețe somnoroase, care formau o coadă lungă ce se termina la intrarea în clase. Și mirosul stătut de cretă și praf. Apoi prima bancă în care îmi aveam locul fiindcă eram prea scundă să văd din spate. Și învățătoarea cu față blajină și voce răgușită, purtând mereu aceeași bentiță neagră în părul tuns școlărește. "Nu sunt leu paraleu!" era expresia ei preferată și cred că a repetat-o în fiecare primă zi a fiecărei serii de învățăcei.  În clasele gimnaziale am descoperit prietenia, astfel că prima zi nu mai era așa o povară! În fiecare zi de școală, prietena mea Miky suna la interfon, apoi urca și mă ...

 Stăteam cu coatele pe masa lipicioasă de la suc neșters și încercam să compun o scrisoare. Terasa era aproape goală, doar un grup de fete își făceau poze una alteia luând posturi voit sexy și se amuzau: "Pe asta o să i-o trimit lu Mihai, să vadă proasta aia a lui că nu e de glumit cu mine!" Chelnerii își dădeau coate privind spre ele și întreaga imagine mă bruia de la ce aveam de făcut.  Venisem cu o oră înainte sperând să am liniștea care acasă îmi lipsea pentru a scrie o scrisoare unui fost (pe atunci nu știam că e fost) care plecase în Anglia la studii. Vorbeam des pe skype și alte cele, dar ideea de scris de mână mi se părea mai romantică și surprinzătoare, așa că îmi chinuiam creierii și ortografia să compun ceva frumos. Tăiasem deja trei rânduri și mototolisem cu ciudă o foaie, când a intrat un cuplu cu un copil de vreo 6 ani care insista că vrea înghețată. Am pus deoparte colile și m-am uitat la ei o vreme, cu privire îndobitocită. El avea vreo 30 și ceva de ani ...

   Așteptam cu sufletul la gură să vină vara, anotimpul amintirilor cu iz de alge. Îmi era dor. Stăteam picior peste picior pe o bancă din gara năclăită de oameni și ploaia cădea rece, mărunt, peste umbrelele în culori mohorâte. Ceasul mare din gară- ceas pentru care aveam o fascinație inexplicabilă- arăta orele cincisprezece zero doi. Număram secundele gândindu-ne cât de frumos ar fi să dureze cât mai mult întârzierea trenului, să nu mai ajung la București.   Uram capitala, mi se părea că îmi fura constant clipe frumoase petrecute în orașul vacanțelor mele. Uram și mai mult oamenii din el, cu stilul lor repezit și irascibili, cu privirea încruntată atât de des încât, dacă vedeam un om zâmbind singur pe stradă, mă gândeam că e nebun!   Uram șoferii care foloseau din abundență claxonul pe post de înjurături și statul la cozi eterne. Uram moda care se perpetua absurd așa încât fiecare individ își pierdea identitatea devenind un grup amorf. Rareori ieșeau în...

 L-am cunoscut într-o cafenea din centrul vechi, într-o dimineață de miercuri. Eram acolo de vreo jumătate de oră, bându-mi cafeaua într-o pauză dintre seminarii, când a intrat un bărbat înalt, brunet, îmbrăcat în negru. La o primă vedere, nu m-a impresionat cu nimic, dar cum eram singurii clienți din local și n-aveam nicio carte la mine, am început să-l studiez.  Avea sprâncenele deranjant de groase și barbă, iar la colțurile gurii cute adânci care dovedeau că atunci când zâmbea, făcea gropițe în obraji. Și-a scos fără grabă jacheta și a rămas într-o cămașă albă, și-a verificat ceasul de la mână, apoi a deschis meniul. "O să-și comande o cafea cu lapte" am gândit."Nu, e prea ușoară, un expesso lung, fără lapte. Dacă își comandă asta, vorbesc cu el!"  Chelnerița s-a apropiat zâmbind, cu mâinile la spate, a dat bună ziua apoi a așteptat tăcută ca noul client să se hotărască. El a întredeschis buzele, ca și cum ar vrea să vorbească, dar s-a mulțumit să dea ...

-  Oamenii rezonează mai mult cu tristețea decât cu fericirea altora. Știi, am observat, când ești fericit, ceilalți te privesc cu un zâmbet rezervat și îți spun că se bucură pentru tine, dar știm cu toții că nu e așa. În schimb, când ești trist, te compătimesc sincer. Asta le conferă sentimentul superiorității, al "alții o duc mai rău ca mine" sau, în cel mai bun caz, își aduc aminte de perioada în care au fost la fel. -  Nu cred că e așa...mi-a răspuns, studiindu-și paharul pe jumătate gol. -  De ce nu? Gândește-te, de ce încercăm să ajutăm dând sfaturi de cum ar trebui să reacționeze, sau cum să treacă mai repede peste ( Și aici mă refer la despărțiri în general ) ? dar când vine vorba despre fericire, se schimbă repede subiectul? Când te întreabă cineva cum o mai duci, răspunzi că bine, e ok, dar ți-ar trebui mai mulți bani sau vrei un concediu pe care nu știi dacă o să-l obții, însă nu spui că ai de gând să îți ceri prietena în căsătorie? - Cine spune că n...

      Împingeam cu o plăcere sadică valiza cu hainele dând pe dinafară, împrăștiindu-se pe scări până la etajul inferior, și mă gândeam ce plăcut e să te desparți dramatic de o persoană pe care nu o mai iubești demult. Nu-mi plac discuțiile amicale de: Rămânem prieteni, ce a fost a fost, dacă ai nevoie de ceva știi unde să mă găsești etc. Nu, la mine trebuie să fie cu lacrimi și urlete, să se întrebe vecinii ce a făcut nesimțitul de merită atâta risipă de înjurături. În acel caz, nesimțitul era la feminin- adică eu!. Nu-l mai iubeam și decisesem să o închei cât nu era prea târziu dar, nepricepută fiind la cuvinte, cunoscusem un tip (care arăta bine și era suficient de prost încât să nu se prindă pentru ce e folosit) și îl adusesem în apartamentul meu. Era duminica, după un weekend în care iubitul fusese plecat la ai lui, undeva prin Ardeal, când îmi chemasem strategic amantul și îl amânasem cu preludiul până la ora 10, să fiu sigură că o să fim prinși în punctua...

"Dacă vrei să fii fericită, iubește un fraier", îmi spunea maică-mea când eram mică, în timp ce îmi pieptăna părul tuns scurt și demodat. "Nu căuta intelectuali, ăia sunt buni doar de discuții filozofice seara, înainte de culcare."  Mai târziu, când am crescut, am înțeles ce voia să îmi spună. Stăteam sprijinită cu spatele de marginea patului și ascultam pentru a mia oară povestea Universului, dând afirmativ din cap, deși voiam doar un pahar de vin și sex.  cică te poți îndrăgosti de mintea unui om; ar fi grozav dacă s-ar putea duce cu mintea la miezul nopții să îți cumpere ciocolată și țigări doar fiindcă ai chef. Și nu ți-ar reproșa în glumă că citești romane ușurele sau că nu știi capitala unei țări de care nu au auzit nici măcar localnicii.  E frumos să participi la conferințe pe teme abstracte și să nu ratezi nici un spectacol de teatru sau operă nou apărut, dar facturile nu se plătesc singure.  Intelectualii sunt egoiști și vor lângă ei femei inteligen...

 Urma să îi iau interviu în acea dimineață și aveam emoții foarte mari. Auzisem despre ea de la părinți, bunici, prieteni, din filme și cărți- era o persoană cunoscută de toată lumea iar eu aveam incredibila onoare de a-i pune întrebări. Am plecat de acasă cu o oră mai devreme, luând după mine laptopul, reportofonul și caietul cu notițe, ca o școlăriță care își face bine treaba.  Iar ea s-a lăsat așteptată- aflasem că face asta de obicei- și în timp ce fumam nervoasă țigară după țigară, mă întrebam oare cum arată? O să vină îmbrăcată în negru, cum îi era stilul sau va alege ceva mai color? E tânără și frumoasă sau bătrână decrepită? Ce accesorii morbide are în vestitele ei buzunare largi? Priveam încontinuu spre ușă, sperând ca următorul client să fie ea. Când a apărut, fumul din încăpere a părut mai dens și aerul rarefiat. S-a așezat în fața mea și a spus cu o voce răgușită: - Hai să terminăm repede, am multă treabă. Am ridicat privirea- era incredibil de frumoasă! O ...