Secret Santa



                            Sau mai exact de ce nu-mi place ideea de Secret Santa.


  În primul rând, este un obicei preluat de la americani (nicio surpriză!) care se răspândește tot mai mult pe an ce trece, printre corporatiști și nu numai. A face un cadou unei persoane al cărui nume l-ai extras dintr-o grămăjoară de bilețele și pe care cel mai probabil nu o cunoști prea bine este întotdeauna o idee proastă! Nu știi mereu ce i-ar plăcea să primească, așa că îi cumperi ceva aleatoriu, simbolic și neapărat inutil. Am întâlnit zilele astea multe persoane care cumpără cadouri doar fiindcă TREBUIE, și evident că o fac fără pic de entuziasm. Astfel, să dăruiești a devenit o povară...

  În al doilea rând, când sunt atâția oameni care au nevoie de mâncare și îmbrăcăminte, decât să cheltui banii pe cadouri care probabil vor fi date mai departe, asta în cel mai bun caz, mai bine ajuți un om sărac, aduci un zâmbet pe buzele unui orfan sau adopți un cățel de la adăpost. Astfel, bunătatea ta nu se va risipi în gesturi inutile și superficiale.

  În al treilea rând, Secret Santa este un Moș Crăciun pentru oameni mari ce are ca rezultat transformarea sărbătorii într-un fel de afacere: tu-mi dai mie, eu îi dau lui Gigel, punem cadourile sub brad și vedem la sfârșit ce cui i-a luat. Iar magazinele se bucură foarte tare de acest mic obicei proaspăt dobândit! 

 În ultimul rând, Crăciunul ar trebui să însemne bucurie, bunătate, dăruire, toate astea venind de la sine! Și totuși, fie că e Secret Santa corporatist, Moș Crăciun de Coca-Cola sau pur și simplu Nașterea Domnului, sper să aveți zile liniștite și lipsite de indigestii!


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe