Colţ de literatură

 Având în vedere că este primul an în care am mers la Festivalul de Film Independent Anonimul din Sfântul Gheorghe, m-am gândit că ar fi frumos să împrăștii în zare câteva impresii. Mint, de fapt mi-a spus cineva: "Așteptăm să citim părerile" (chestie care, recunosc, mi-a crescut ego-ul cu un grad), așa că m-am pus pe treabă și iată ce am clocit: În primul rând țin să spun că Delta Dunării, pe care o văd pentru prima oară în ultimii 20 de ani, este un mic colț de Rai unde timpul literalmente a stat în loc. Peisajele sunt de-a dreptul idilice, cuvintele nu mă ajută să le descriu la adevărata valoarea, dar în fotografiile prietenilor mei par desprinse dintr-o țară îndepărată, tot timpul verde.  Ploaia și vântul ne-au cam stat în gât pe parcursul festivalului, diminuând treptat din voia bună cu care am ajuns, dar trecând peste asta, am cunoscut oameni frumoși cu cel puțin o pasiune în comun: filmul, delta sau atmosfera de festival. Iar muzica a fost o revelație contin...

  Ești atât de drăguț încât te urăsc. E cea mai verosimilă declarație de dragoste pe care sunt capabilă să o fac la o oră târzie, după ce ți-am revăzut pozele de atât de multe ori încât încep să-mi schimb părerea despre mine. Situația stă în felul următor. Există câștigători și pierzători. Când pierzi de prea multe ori, ajungi să capitulezi încă dinainte de a începe partida. Așa mă simt eu mereu și pot spune că aproape mă complac. Da, ăsta e cuvântul cel mai potrivit, mi-am rezumat întreaga personalitate la un singur cuvânt, ceea ce mă face un geniu, nu-i așa? Nu, nu-i așa. De fapt, în curând am să-ncep să cânt: Da mamă, sunt beată, fiindcă altfel nu-l pot uita, după care îmi fac harakiri, ca să fie Delia fericită. Drama mea stă în felul următor: Nu am nicio dramă, am doar speranțe pe care nu știu cum să le materializez altfel decât prin scris. Aș face-o mândră pe Sandra Brown dacă le-aș pune-ntr-un roman și toată lumea m-ar întreba de unde mi-a venit ideea. Iar eu aș răspund...

 Asfințitul sângeriu se întindea pe cer cât vedeai cu ochii și nimic din frumusețea lui trecută nu prevestea pacea. În buncăr, vreo treizeci de oameni se înghesuiau abia respirând în propriul damf de transpirație. Câțiva copii, cu ochii mari și panicați, plângeau strângând la piept genunchii mamelor. - Parcă s-a liniștit, a rupt tăcerea un bătrân, privind întrebător spre ceilalți. În bezna aceea plină de tenebre, vocea lui suna ca o ultimă rugăciune. - Oare mai e cineva, sau suntem ultimii? Tăcere. Un scâncet metalic sfâșie văzduhul și buncărul se zdruncină din temelii. O femeie începu să țipe isteric și încetă abia când palma bărbatului ei îi răsună pe obraz: - Taci, femeie! Ropot de bombe aruncate din cer foarte aproape. Însuși pământul părea să se încline înainte puterii exploziilor. Totul dură incredibil de mult, ca și cum nimic altceva nu mai exista în afară de moarte. Abia la miezul nopții se reinstală liniștea și oamenii începură să se întrebe dacă nu ar fi ...