Vis

- Mie nu-mi plac copiii! a exclamat femeia, sorbind meticuloasă din paharul cu picior. Rujul roşu-aprins s-a întins peste buzele subţiri, dând impresia că cineva i-ar fi furat un sărut grăbit. Ce să fac cu copiii? Să stau toată ziua după fundul lor, să mă agit la prima lacrimă, la primul urlet...
Ceilalţi clienţi ai restaurantului o priveau într-o tăcere uimită. Solista cânta cu ochii închişi, voit neatentă la spectacolul dintre mese.
- Am o carieră, domnilor, o carieră pe care o respect...Tinereţea e prea scurtă pentru a face copii! continuă femeia, aşezându-şi mai bine pe umeri blana de leopard.
Un domn îi întinse o ţigară şi-i cuprinse mâna în semn că trebuie să înceteze. Ea mulţumi şi începu să râdă zgomotos.
- Credeţi că glumesc?! Parcă aţi fi nişte miei proşti, nu vă daţi seama că suntem manipulaţi să urmăm nişte etape impuse de Ei! Nimic din ce vedeţi nu e alegerea noastră, fraierilor ce sunteţi! Ne-au adus aici, promiţându-ne viaţă, dar în schimb...
Femeia se opri în momentul în care simţi o mână pe umărul său drept şi privi enervată în jur, căutând aprobare. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre o ridicară de la masă mai mult cu forţa şi dispărură cu ea dincolo de uşile restaurantului.
Muzica răsuna mai veselă ca înainte şi mesenii îşi reluară cina. Atmosfera reveni la normal.
Afară, străzile erau atât de luminate încât părea ziuă. Chipurile oamenilor erau albastre, verzi, portocalii sau galbene, în funcţie de reflectoarele pe sub care treceau. Maşini alimentate cu apă alunecau fără zgomot peste podurile proaspăt înălţate, străjuite de copaci înverziţi.
Era târziu, şi totuşi puţini dormeau. În fiecare zi, după orele de muncă, atracţiile erau atât de mari încât oamenii uitau de oboseală şi se aventurau în localuri, la spectacole de pantonimă, concerte sub o cupolă imensă de sticlă, restaurante cu meniuri sofisticate, meditaţii, cluburi de noapte.
Băutura curgea în valuri din fântâni de marmură, racii se zvârcoleau în farfurii, ţigările fumegau în scrumiere enorme, muzica răsuna din toate colţurile lumii, sinistră şi îmbietoare.
Dimineaţa, istoviţi, se retrăgeau acasă şi dormeau neîntorşi, fără vise, fără visuri, fără gânduri şi aşteptări. Timp de 10 ani, în fiecare noapte. Uitând toţi cum se simte pământul natural sub picioare, cum arată cerul albastru de mai, cum sună cântecul păsărilor, cum se văd stelele noaptea...
Numai în somn sentimentele reveneau cu intensitate, amintindu-le trecutul. Dorul de Terra se închega abia în vise, aducând cu el imagini uitate, locuri pierdute, chipuri cunoscute, senzaţia de apartenenţă. Pe cât de vulnerabili erau în timpul zilei, noaptea oamenii cunoşteau puteri nebănuite, capabile să distrugă un întreg sistem de manipulare în masă bine pus la punct, aproape perfecţionat de conducători. Nimeni nu ştia exact cine sunt aceşti conducători, dacă ei există în realitate, însă fiecare dintre locuitori putea jura că în unele nopţi văzuseră patrulând pe străzi bărbaţi îmbrăcaţi în costume albastre, elegante. Ce voiau de fapt, nu îşi puteau închipui. Şi nici nu le păsa. Atât timp cât totul era bine, iar dimineţile veneau senine, fără amintirea viselor, nu aveau nevoie de niciun răspuns...