Colţ de literatură

      Câte prostii nu facem atunci când suntem îndrăgostiți? În filmele romantice, totul pare ușor; cei doi protagoniști rămân la final împreună, după un moment de cumpănă care le pune la încercare iubirea. În viața reală nu ne găsim atât de ușor fericirea. Trebuie să luptăm, uneori să ne înjosim pentru oameni care nu ne împărtășesc sentimentele și să fim răniți fără certitudinea că la final va fi bine.    La noi doi, însă, a fost totul mai simplu. Fără pași calculați, fără veniri și plecări inutile, fără "trebuie să-l ignor ca să par interesantă, deși tot ce vreau e să stau cu el încontinuu" sau "oare mă iubește?" O poveste de dragoste ca atâtea alte relații, fără întorsături de situație palpitante. Nici certurile nu sunt spectaculoase, cu uși trântite și farfurii zburând prin cameră, iar împăcările le știm doar noi. Nu ne aplaudă nimeni când ne sărutăm pe peronul metroului, la ieșirea din restaurant sau la capătul pârtiei, înainte să plonjăm stângaci pe...

   Mi-am descoperit pasiunea pentru scris când eram mică, deși încă nu conștientizam. Îmi plăcea să citesc, iar asta îmi antrena imaginația și dorința de a expune ceea ce gândesc. Aveam caiete întregi cu povești inspirate din romane de aventuri și seriale rusești siropoase. Și îmi imaginam că voi ajunge scriitoare.   Acum câțiva ani am început să lucrez la un roman. Mi-am ales ca loc al acțiunii un orășel modest, cum este Târgoviște, și l-am explorat mai multe luni la rând. Ce fel de oameni se plimbă pe străzile lui, care sunt atracțiile turistice, obiceiurile și neajunsurile. Am stabilit chiar o casă pentru personajul meu, undeva lângă gară, printre castani. Schița era destul de coerentă, până am început să scriu:   S. și-a pierdut soția într-un accident de mașină și, vrând să scape cumva de vina care-l măcina, a decis să îl caute pe Dumnezeu pentru a-i cere socoteala. Încercam să scriu despre o căutare pe cre nu o cunosc, despre o durere pe care nu a...

        Este foarte greu să găsești persoana care rezonează perfect cu sentimentele și trăirile tale, care te completează nu atât comportamental, cât sufletește. O persoană căruia îi poți spune absolut orice te bucură sau îngrijorează, știind că-ți va oferi suport și, prin cuvinte și gesturi, te va face să uiți cât de singur/ă ești , de fapt, în mica ta lume interioară.          Alergăm după trăiri intense, satisfacerea imediată a nevoii de dragoste și apreciere, complimente și asigurarea că suntem buni, demni de iubire, dar uităm de nevoia de a avea pe cineva care ne înțelege în totalitate. Vrem să fim percepuți ca fiind interesanți, din toate punctele de vedere, dar o dată ce această percepție a celorlalți despre noi dispare, ne trezim privind tavanul întunecat, întrebându-ne, poate, cu ce am greșit. Iar viața e crudă dacă nu realizezi la timp că nu fizicul sau simțul umorului sau chiar erudiția, contează la omul cu care vrei să-ți pet...

  Mirosul dimineților de toamnă îmi aduce aminte de copilărie. Pe atunci, Crăciunul era ziua mea preferată din tot anul, îl așteptam încă de la prima frunză căzută alene pe trotuar și-mi notam într-un calendar improvizat câte zile au mai rămas. Toamna era o așteptare continuă și rămâneam nepăsătoare la gustul strugurilor, la puful de pe gutui și la serile răcoroase care mă-ndemnau să intru mai devreme în casă. Iar începerea școlii făcea așteptarea și mai lungă...Tânjeam după zăpadă și senzația de amorțeală a degetelor după ce mă jucam în frig, toată ziua, fără mănuși. Și-mi era dor de vinul fiert cu zahăr și scorțișoară pe care bunica ni-l dădeam să bem, mai ferit de ochii părinților. Dar prima brum ă, vai ce bucurie! Geamurile înghețate mă făceau să jubilez, desenam în caiete crăiese ale zăpezii și fulgi de nea plutind voioși deasupra cifrelor și formelor geometrice prea puțin interesante pentru mintea mea de atunci (în privința interesului pentru matematică nu s-a ...

Pisicul mă privește insistent cu ochii lui de smarald. Sau topaz? Cine știe, n-am mai văzut un diamant de când ieșeam cu George care mă umplea de cadouri după fiecare partidă se sex. Stau răstingnită pe canapea iar el, pisicul, toarce cu reproș lângă mine, parcă ar spune: -  Știu cine ești! Doar o altă cocotă care umple patul iubitului meu stăpân! (sigur n-ar ști ce înseamnă cocotă, dar îmi imaginez că e un motan citit și diplomat, iar cuvântul "curvă" e prea dur pentru el). Mâine o să fie alta în locul tău, așa că nu am de ce să mă port frumos.   Miaună brusc, al naibii pisoi, și tresar ca arsă. Unde e Alin, să mă scape de tortură? Ah, da, e la baie. Urinează zgomotos de 2 minute. -  Nu am să-ți dau de mâncare! îi spun. Miaună iar: -  Nici nu vreau, nu ești stăpâna mea. Pun pariu că n-ai bani pentru ce-mi place mie să mănânc. -  Vrei un șoarece mort? -  Vrei o zgârietură? La câte ai pe gât, nici nu s-ar cunoaște.  Îmi pipăi uimită...

 - Dacă ai putea schimba ceva din trecut, cu riscul de a afecta prezentul, ce ai schimba? O privesc amuzat, toate tâmpeniile îi trec prin cap! -  Mă, da tu altă treabă n-ai? -  Te rog, e important! insistă, privindu-mă cu ochii ei de căprioară în bătaia puștii.  Îmi trec mâna prin barbă și mă gândesc...Ce aș schimba cu riscul de a afecta prezentul? Poate că l-ar afecta în bine, și atunci aș schimba hotărârea maică-mii de a pleca peste hotare. Atunci ea ar rămâne alături de taică-miu și l-ar face să treacă mai ușor prin boală, iar eu nu m-aș mai muta din orașul natal. Dar nu, mai bine aș schimba momentul în care boala s-a declanșat și, indiferent de decizia maică-mii, el încă ar trăi și ar fi ok. Știu că astea sunt aberații, nu se mai poate schimba nimic din trecut. Mă simt ca în "Butterfly effect", totuși nu i-o spun și ei, care mă privește intrigată, analizându-mi expresiile faciale. Încă de când ne-am cunoscut, mă trece prin tot felul de teste de imagina...

  Am ajuns cu zece minute mai târziu la locul stabilit și am căutat-o din priviri. O fată cu trăsături fine, drăguță, dar care se pierde în mulțime; o voce calmă, sigură pe ea. Atât știam din pozele de pe facebook și câteva apeluri la ore târzii.  Am dat o tură de restaurant, până am găsit-o într-un colț, răsfoind gânditoare meniul. - Ocupat? am întrebat-o și m-am așezat, fără să-i aștept răspunsul.  Părea ușor intimidată, a zâmbit stânjenită: - Aș vrea să fumez, hai să mergem pe terasă. Am urmat-o. Ciudat cum o tipă atât de mică, cu un chip drăgălaș de copil și bureți de 5 cm la sutien poate fi numită femeie. Purta o rochie roz pal sau o culoare asemănătoare, dantelată, strânsă pe corp și foarte scurtă, iar părul blond, ars de vopsiri prea dese, și l-a lăsat pe spate (în meseria mea, fiecare detaliu contează).  S-a așezat la o masă, tot într-un colț, și a comandat o cafea și o cola, iar eu o bere. - Ești ok? am întrebat-o. - Da. Mă gândeam că în...