Romanul meu





   Mi-am descoperit pasiunea pentru scris când eram mică, deși încă nu conștientizam. Îmi plăcea să citesc, iar asta îmi antrena imaginația și dorința de a expune ceea ce gândesc. Aveam caiete întregi cu povești inspirate din romane de aventuri și seriale rusești siropoase. Și îmi imaginam că voi ajunge scriitoare.
  Acum câțiva ani am început să lucrez la un roman. Mi-am ales ca loc al acțiunii un orășel modest, cum este Târgoviște, și l-am explorat mai multe luni la rând. Ce fel de oameni se plimbă pe străzile lui, care sunt atracțiile turistice, obiceiurile și neajunsurile. Am stabilit chiar o casă pentru personajul meu, undeva lângă gară, printre castani. Schița era destul de coerentă, până am început să scriu:
  S. și-a pierdut soția într-un accident de mașină și, vrând să scape cumva de vina care-l măcina, a decis să îl caute pe Dumnezeu pentru a-i cere socoteala. Încercam să scriu despre o căutare pe cre nu o cunosc, despre o durere pe care nu am avut-o, și astfel acțiunea înainta, fără voia mea, spre altceva. Scriam și simțeam că nu mai sunt eu cea care controlează firul poveștii. Era ceva neașteptat în fiecare pagină, în fiecare dialog. Personajele mă ignorau, își continuau viața ca și cum ar fi fost reale.
  Și atunci m-am simțit inutilă. Poate că S. îl va găsi pe Dumnezeu. Poate că l-a găsit deja și a purtat acea discuție cu El, sau poate că a înnebunit, așa cum mă așteptam să se întâmple. N-am mai simțit nevoia să mă implic în romanul meu. Mi-am spus că oricum nu îl va citi nimeni, și nici nu eram sigură că aș vrea să îl citească cineva. Și, mai presus de toate, m-am îndepărtat prea mult de momentul în care mi-a venit ideea cărții.
   Era o după-amiază mohorâtă. După ce plouase toată noaptea, se formaseră băltoace în cartier. Și atunci el a spus că, dacă ar fi față în față cu Dumnezeu, i-ar da un pumn pentru vremea rea. Apoi...dar nici măcar nu mai contează.

Doar că uneori deschid fișierul și mă uit nostalgică la numărul 86, ultima pagină scrisă a romanului care a fost odată al meu.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Aida

Imagine
    S-a apropiat ușor, temătoare, de malul apei fremătânde și s-a descălțat de un pantof, privind din când în când în urmă la mama ei: "oare e bine ce fac? pot intra în apă?" dar mama ei zâmbește. Desface și celălalt pantof și își dă jos șosetele, aruncându-le într-o parte în nisipul umed.   Valurile își întind degete invizibile spre picioarele ei albe și mici, o înconjoară ca-ntr-o îmbrățișare plină de dor, în timp ce fetița chiuie dând din mâini brațe ca o rândunică ce abia învață să zboare. Vântul i se împletește în cârlionții castanii și îi poartă râsul până la noi.  O privim de pe plajă, tolăniți pe nisipul călduț- doar ea, apa rece și cerul de un albastru orbitor- nimic altceva pe lume.  Dincolo de diguri se întinde un ponton lung ce pare că rupe sclipirea mării, iar părinții fetiței dezbat dacă ar trebui să meargă acolo pentru niște poze reușite sau să dea curs foamei și să se așeze la cea mai apropiată terasă. Cea din urmă învinge, iar fetița este chemat...
Citiți mai multe

Kassandra, leandri și cicade

Imagine
 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...
Citiți mai multe

Sfârșit de vară

Imagine
 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...
Citiți mai multe