Colţ de literatură

am bătut la ușa cămăruței tale din pod, dar nu mi-ai răspuns. mi-am proptit urechea de lemnul tare și am așteptat. am așteptat să treacă rutina aceea confortabilă în care amândoi ne-am afundat până la bărbie, dar din interior nu s-a auzit niciun zgomot, așa mi-am propus să te aștept. o oră. două. cinci. până te saturi de sărutările celorlalte și ți se face dor de mine. și mi-am așezat capul pe treapta de sus: în somn nu trăiesc, în somn sunt fericită.  credeam că sunt singură, dar pașii cuiva s-au auzit dinspre etajul 1, era un bărbat elegant. poate chiar salvatorul meu. l-am privit cu ochii înlăcrimați, ridicându-mă într-un cot să-i fac loc. mi-a zâmbit ca unui câine și a urcat mai departe: "nici ăsta nu e salvatorul meu", mi-am spus. nu mă mai atrage nimeni, nici tu și nici altul, sunt piatră. pietrele nu sunt atrase de pietre, poate doar de apă.  secundele treceau atât de greu încât într-un final le-am pierdut șirul și am fost nevoită să-mi amintesc. momente. senz...

A dat cu pumnul în mană, zbierând: - În casa asta nu se înjură! Copiii au încremenit, inclusiv cei mici care nu erau vizați. Pentru prima oară își vedeau tatăl furios și păreau să nu-l mai recunoască. Madeline s-a ridicat de la locul ei și a început să strângă farfuriile murdare, mai mult ca să-și facă de lucru la bucătărie.  George a așteptat neclintit continuarea, urmărind cu interes vena ce pulsa pe fruntea tatălui în timp ce acesta îi răspundea la privirea cu ochii injectați. Nu era prima oară când înjura în casa părintească, însă era într-adevăr prima oară când o făcea în ziua de Crăciun, în prezența musafirilor. bătrânul pastor ținea foarte mult la imaginea pe care o avea în comunitate, iar un tânăr needucat era exact ce nu voia să vadă străinii în persoana fiului său.  În tot timpul cât v-am povestit acestea, în sufragerie a dominat liniștea. Musafirii mâncau stânjeniți, uitându-se unii la alții și întrebându-se din priviri dacă ar fi mai bine să plece. Dup...

                            Sau mai exact de ce nu-mi place ideea de Secret Santa.   În primul rând, este un obicei preluat de la americani (nicio surpriză!) care se răspândește tot mai mult pe an ce trece, printre corporatiști și nu numai. A face un cadou unei persoane al cărui nume l-ai extras dintr-o grămăjoară de bilețele și pe care cel mai probabil nu o cunoști prea bine este întotdeauna o idee proastă! Nu știi mereu ce i-ar plăcea să primească, așa că îi cumperi ceva aleatoriu, simbolic și neapărat inutil. Am întâlnit zilele astea multe persoane care cumpără cadouri doar fiindcă TREBUIE, și evident că o fac fără pic de entuziasm. Astfel, să dăruiești a devenit o povară...   În al doilea rând, când sunt atâția oameni care au nevoie de mâncare și îmbrăcăminte, decât să cheltui banii pe cadouri care probabil vor fi date mai departe, asta în cel mai bun caz, mai bine ajuți un om sărac, aduci...

   Încep această postare prin a vă spune că părerea mea despre librăriile Humanitas este puternic influențată de faptul că am lucrat o scurtă perioadă la una dintre ele. Deși o lună și jumătate nu este mult, totuși am tot dreptul să descriu "din interior" cum stă treaba acolo.  În primul rând nu te angajezi la o librărie, oricare ar fi ea, dacă nu-ți place să citești, așa cum nu te duci să vinzi anvelope de iarnă dacă n-ai habar de cum funcționează o mașină. Cel puțin așa-mi imaginez. Te duci din pasiune, încercând să combini utilul cu plăcutul (utilul fiind un job, nu și nevoia de mulți bani, dar ajung și la asta).   Încă de la interviu ți se repetă: "Trebuie să fii pasionat de ceea ce faci", urmat de "Salariul e cum e, știu, dar oamenii nu mai cumpără cărți." Iar tu te crezi supereroul care o să depășească targetul cu 200% și că o să readuci cultura în sufletul românilor. Bla bla bla. Și treci de interviu care nu e atât de dificil pe cât am citi...

  Se zvonea că a apărut o străină în oraș. Toți locuitorii vorbeau despre ea, bucuroși că au un subiect nou de discuție. Unii spuneau că e o artistă care a renunțat la filme în favoarea căutării liniștii interioare. Alții îi puneau în cârcă fapte scandaloase (variantă care le plăcea la nebunie femeilor invidoase pe frumusețea ei). Adevărul însă nu era foarte departe. Femeia necunoscută era o soprană renumită care, în urma unui scandal incluzând un tenor și o moștenire, decisese să se retragă undeva până se liniștesc apele. Nu întâmplător și-a ales un orășel cât un sfert de punct pe hartă, unde era sigură că nu va fi recunoscută. Mai ales că o dată cu noua locație, și-a schimbat și numele; noii vecini o cunoșteau drept Erika Jensen. Un nume banal, depotrivit cu figura ei care nu putea trece neobservată. Nu era frumoasă, dar avea un aer de distincție care făcea orice fată să pălească pe lângă ea.  Nu ieșea des din casă, dar când totuși o făcea, avea o atitudine de căpri...

Azi după-amiază, întorcându-mă acasă, am trecut prin gangul de lângă bloc. Mirosea a pâine arsă și dintr-o sufragerie de la parter se auzeau reclame tv. Mi-am amintit de copilărie.  Bunica mea locuia într-o garsonieră lângă un gang și, de fiecare dată când ieșeam de la școală, mă opream pe la ea să mănânc dulceață de trandafiri. Mă întâmpina mereu zâmbitoare și ușor surprinsă, ca și cum nu s-ar fi așteptat să revin. Eu mă așezam la masă, cu bărbia pe brațe, și bunica îmi punea ceaiul alături de felii mari de pâine prăjită cu unt și dulceață. Uneori ținea pâinea pe plită până când se umplea bucătăria de fum. Nu avea miros, de multe ori eu eram câinele detectiv atunci când se hotăra să facă curățenie în frigider.  Cel mai mult îmi plăcea toamna la ea. Afară ploua apatic, dar în casă era cald și mă afundam într-o pătură, în timp ce ea gătea. Alteori îi citeam povești sau învățam împreună poezii pentru școală. Nu era o bunică exemplară, dar încerca și pentru asta o iubeam ...

 Când eram mică, uram prima zi de școală. Număram cu tristețe zilele de august, încercând cumva să întârzii acea zi de 15 septembrie în care mă trezeam la 6 dimineața, îmi puneam uniforma, ghiozdanul în spate și plecam spre școala care mi se părea așezată la kilometri distanță, deși mai mult de 10 minute nu făceam pe drum. Acolo, mă întâmpina aceeași curte plină de copii cu fețe somnoroase, care formau o coadă lungă ce se termina la intrarea în clase. Și mirosul stătut de cretă și praf. Apoi prima bancă în care îmi aveam locul fiindcă eram prea scundă să văd din spate. Și învățătoarea cu față blajină și voce răgușită, purtând mereu aceeași bentiță neagră în părul tuns școlărește. "Nu sunt leu paraleu!" era expresia ei preferată și cred că a repetat-o în fiecare primă zi a fiecărei serii de învățăcei.  În clasele gimnaziale am descoperit prietenia, astfel că prima zi nu mai era așa o povară! În fiecare zi de școală, prietena mea Miky suna la interfon, apoi urca și mă ...