o treaptă mai jos

am bătut la ușa cămăruței tale din pod, dar nu mi-ai răspuns. mi-am proptit urechea de lemnul tare și am așteptat. am așteptat să treacă rutina aceea confortabilă în care amândoi ne-am afundat până la bărbie, dar din interior nu s-a auzit niciun zgomot, așa mi-am propus să te aștept. o oră. două. cinci. până te saturi de sărutările celorlalte și ți se face dor de mine. și mi-am așezat capul pe treapta de sus: în somn nu trăiesc, în somn sunt fericită.

 credeam că sunt singură, dar pașii cuiva s-au auzit dinspre etajul 1, era un bărbat elegant. poate chiar salvatorul meu. l-am privit cu ochii înlăcrimați, ridicându-mă într-un cot să-i fac loc. mi-a zâmbit ca unui câine și a urcat mai departe: "nici ăsta nu e salvatorul meu", mi-am spus. nu mă mai atrage nimeni, nici tu și nici altul, sunt piatră. pietrele nu sunt atrase de pietre, poate doar de apă.

 secundele treceau atât de greu încât într-un final le-am pierdut șirul și am fost nevoită să-mi amintesc. momente. senzații. sentimente. gustul salivei tale după ultima țigară. omul de zăpadă pe care l-am ridicat cu trei ani în urmă. primele tale lacrimi și prima despărțire. nevoia de a zbura. libertate. o gară de nord înzăpezită și ceainicul țiuind nervos. așa o fi și în ultima clipă a vieții?

 te rugasem să mă strângi în brațe seara. tu miroseai a altă femeie, eu voiam o altfel de viață. dar era atât de frig în podul tău blestemat. atât de cald în brațele tale. doar acolo puteam să visez. și nicăieri nu mă simțeam mai departe de tine ca-n brațele tale. ca un străin pe care îl pot părăsi dimineața.

 apoi imaginea urmei de pernă pe obrazul tău dimineața. te-am întrebat unde se duc amintirile atunci când sunt uitate. ele trebuie să rămână undeva, în afara noastră. nu se poate să fi trăit atât de frumos... și să rămânem cu atât de puțin. 

 m-am încolăcit în colțul treptei și am așteptat să te întorci. nu știam că te mutasei demult din inima mea.